Mai ales pentru că, la acea vreme, ameninţase că va rupetăcerea dacă o refuz. În confuzia şi frica mea, i-am spus că voigăsi la Kongslund răspunsurile la întrebările ei şi în cele dinurmă a fost de acord. Nu îi puteam spune adevărul în faţă,deşi avea dreptul să îl audă. Cred că în acel moment a luatdecizia de a merge direct la Kongslund, cu toate că era seara, târziu. Nu am îndrăznit niciodată să o întreb pe Inger Marie.
Nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea.
Într-un amestec de şoc şi milă – şi probabil dintr-un sentiment de vinovăţie – Magna o trimisese pe cea care fusese atât de nedrept tratată la Kongslund, pentru a primi 673
- AL ŞAPTELEA COPIL -
răspunsul la singura întrebare esenţială care o făcuse să se întoarcă în ţara ei natală. Unde este copilul meu?
În acele ore, Eva trebuie să fi simţit, adânc în sufletul ei, trădarea căreia îi căzuse victimă.
Când a bătut la uşa aripii de sud a orfelinatului Kongslund, bineînţeles, dintr-un nou capriciu al sorţii, eu am fost cea care i-a deschis.
Era târziu şi întuneric, Susanne se dusese la ea acasă, în Christianshavn, iar în orfelinat se aşternuse de mult timp liniştea nopţii. Asistenta de noapte se uita la televizor în camera din grădină.
— Mă numesc Eva Bjergstrand.
Mă salutase cu aceste patru cuvinte.
Stătea afară, pe trepte, în întuneric – şi, cu siguranţă, surpriza mea nu fusese mai mică decât cea a Magnei. În primele secunde nu am spus nimic şi, dacă nu aş fi avut experienţa conversaţiilor cu oglinda spartă din camera mea, expresia feţei mi-ar fi trădat, mai mult ca sigur, surprinderea.
Înainte să o pot opri, ea a păşit ferm peste prag şi s-a aflat brusc în holul vilei în care locuise copilul ei şi care îi separase pentru totdeauna. Îmi amintesc că am observat, în părul ei ondulat cărunt, câteva şuviţe blonde.
Rămase acolo nemişcată o lungă perioadă de timp, privindu-mă fix. După aceea, încă îmi amintesc întrebarea ei şoptită:
— Cum vă numiţi?
Nu am răspuns.
— Magna a spus că aici ar trebui să întreb de copilul meu, zise ea cu o voce clară şi insistentă.
— Copilul dumneavoastră?
— Cum vă numiţi? întrebă.
Din instinct am împins-o din nou în întunericul de pe trepte şi am rugat-o să aştepte, până îmi iau haina. Aici, la începutul lunii septembrie nu mai era atât de cald.
674
- ERIK VALEUR -
— Copiii dorm, am spus.
Pretextul invocat îmi răsună şi astăzi în cap, ciudat de clar.
De-abia am ajuns la mal, când ea puse întrebarea pentru a treia oară: Care este numele dumneavoastră? Şi apoi continuă, cu şi mai multă insistenţă: Cine sunteţi?
Am decis să îi spun ceva, chiar dacă vântul urla ca o sirenă pe deasupra, printre coroanele celor doisprezece fagi.
— Mă numesc Marie, am zis. Sunt fiica Magnei.
De data aceasta nu am insistat să mă prezint drept fiica adoptivă a Magnei.
În următoarele minute ne-am plimbat, una lângă alta, pe plajă, în direcţia Bellevue. Părea să se gândească intens la răspunsul meu.
Am mai mers câteva sute de metri, tăcute, când dintr-odată rămase locului şi clătină din cap.
— Nu, spuse ea.
Nu se mişcă din loc.
Am privit spre Hven. Dar auzisem ce spusese şi, cumva, înţelesesem ceea ce ştiam astăzi, chiar dacă atunci nu aveam nicio idee despre toate astea.
— Numele tău este Jonna… Te numeşti Jonna Bjergstrand, spuse. Ai fost botezată cu acest nume. Nu contează cum te numeşte ea acum.
— Nu, numele meu este Marie. Probabil că pe fiul dumneavoastră îl cheamă John Bjergstrand, i-am răspuns categoric. Nu Jonna.
Mă gândeam că femeia, în căutarea copilului ei rătăcit, îşi pierduse minţile.
— Uită-te la noi, spuse cu un ton ciudat. Nu încape nicio îndoială. Ochii… privirea ta, culoarea irisului tău… Avem exact aceiaşi ochi.
— Pe fiul dumneavoastră îl cheamă John, am spus, repetându-mă. Nu Jonna. Aţi dat naştere unui băiat. Eu sunt copilul găsit de la Kongslund.
675
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Am simţit că ea dădea negativ din cap, chiar dacă eu priveam spre mare şi îi întorsesem spatele.
