— Nu, Jonna, repetă.
— Nu, i-am răspuns din nou cu încăpăţânare.
Exact în acel moment, ea îşi întinse braţele spre mine.
Fără a întoarce capul, am simţit cum mâna ei dreaptă se apropia de umărul meu. Niciun om nu avea voie să mă
atingă. Nici Gerda, nici mama mea adoptivă. Nici măcar Asger.
Nu există niciun John Bjergstrand. Dintr-odată mi se păru că aud vocea Gerdei, chiar dacă ea nu spusese nimic în acest moment.
Mâna ei îmi atinse umărul stâng, cel diform, iar eu m-am învârtit şi am împins-o, pentru a mă lăsa în pace. Puternic, cu ochii închişi.
Mai multe nu ştiu. Secundele şi minutele de după s-au şters. Valurile care scăldau plaja. Furtuna care se apropia de mal. Totul s-a şters.
În întuneric, toate ni se par aşa de familiare; suntem atenţi la zgomote; suntem invizibili; mergem în linie dreaptă de-a lungul abisului, în timp ce o strofă ia locul alteia şi auzim numai melodia.
Poate că în acel moment chiar eram pe plajă şi cântam printre valuri – sau compuneam cuvintele cu ochii închişi, aşa cum făcusem întotdeauna în Camera sugarilor.
Nici asta nu mai ştiu.
Când mi-am recăpătat cunoştinţa, ea era întinsă la picioarele mele. Căzuse în nisip şi se lovise cu ochiul de o piatră. Un ochi îi era închis, celălalt larg deschis. Când am îngenuncheat, toate dubiile dispărură: aşa cum ochiul Prostănacului, în cel mai teribil moment al lui Orla, rămăsese fixat pe cerul de deasupra Søborgului, ochiul rămas al Evei privea în întunericul de deasupra fiordului –
fără a vedea ceva. Piatra de care se lovise cu tâmpla dreaptă
era, din câte puteam vedea, singura din jur. Căzuse în cel mai nefericit mod cu putinţă. În acelaşi moment, am mai 676
- ERIK VALEUR -
observat ceva: în dreapta ei se afla o frânghie care fusese atât de răsucită de vânt şi de valuri, încât formase o buclă.
Poţi vedea cele mai ciudate lucruri atunci când viaţa stă pe loc.
Probabil că aceste trei lucruri – ochiul, piatra şi frânghia au fost cele care mi-au dat ideea singurului pas logic la care mă puteam gândi şi pe care trebuie să-l explic pentru a încheia această poveste.
Soarta îmi întinsese toată mâna – pentru prima şi ultima dată. Eva zăcea acolo, aşa cum fusese întotdeauna predestinat, chiar lângă copii. Sau, mai bine spus, lângă
simbolul pe care îl reprezentau copiii. Piatra pe care Kjeld căzuse cu capul, când fusese aruncat de calul lui Severin.
Funia cu care se spânzurase poliţistul după ce fusese fotografiat de Nils Jensen şi fusese expus drept autorul actelor de violenţă. Ochiul cu care fixa cerul, ca şi Prostănacul, după ce fusese mutilat de atacul brutal al lui Orla.
Am stat mult timp acolo, în întuneric, privind cele trei elemente. Femeia era întinsă la numai câteva sute de metri de locul în care cei şapte copii îşi începuseră vieţile în Camera elefanţilor, singuri-singurei. Murise în timp ce încerca să dea de urma copilului ei.
Fusese incredibil de aproape de el, însă nu îşi atinsese scopul, pentru că soarta o oprise brusc, printr-un impact violent.
Cu această concluzie, i-am golit buzunarele şi i-am luat toate bunurile personale: acte, bani, paşaport, bilete şi alte lucruri. Nu trebuia să fie identificată, numele ei nu trebuia să fie găsit, pentru că nu era una dintre noi. Nu aparţinea nimănui.
Un singur lucru mi-a scăpat – fotografia căminului copilăriei noastre, cu cele şapte coşuri de fum caracteristice.
Această fotografie fusese găsită, în cele din urmă, de inspectorul-şef care se ocupase de acest caz. Însă nu 677
- AL ŞAPTELEA COPIL -
recunoscuse vila Kongslund, care se afla la numai câteva sute de metri.
Această fotografie l-a costat, în cele din urmă, viaţa. Eram complet sigură că moartea lui fusese opera lui Carl Malle, dar asta nu va putea fi demonstrat niciodată – la fel ca multe alte detalii din afacerea Kongslund.
După aceea am plecat de pe plajă cât am putut de repede, în direcţia nord.
Ajunsă la Kongslund, m-am strecurat în tăcere din cameră
în cameră, pentru a nu o trezi pe asistenta de noapte, care adormise, ca de obicei, la televizorul din camera din grădină
şi am făcut ceea ce trebuia făcut.
Mai întâi am luat vechea ramură de tei pe care o culesesem din grădina şcolii private, după ce aflasem de moartea directorului Nordal din Søllerød Posten. Am ştiut imediat ce se întâmplase şi cine trebuia să fie în spatele întâmplării. Îl văzusem de mai multe ori pe Peter mergând prin pădure cu sacul mare, negru înfăşurat în jurul genţii.
Când am citit despre copacul tăiat, am înţeles.
După aceea am luat cartea cea veche, cea pe care Ejnar, ozenistul, o citise în groapă, în ultimele sale ore, când se retrăsese să moară din cauza iubirii sale neîmpărtăşite pentru Asger. Norul negru. O văzusem pe masa de pe terasa lui Asger, în timpul ultimei mele vizite. Astfel, îmi amintisem de cei doi din Camera elefanţilor pe care îi admirasem cel mai mult în toţi anii petrecuţi la etaj, în camera regelui. Nu i-am explicat nici măcar Magdalenei ce însemnau ei pentru mine.
În cele din urmă, am deschis colivia din birou şi l-am luat pe cel mai mic dintre cei patru canari adormiţi – semăna cel mai bine cu Afrodita. Avea doisprezece ani, dar încă era frumos. Apoi am pus colivia la loc. Era de ajuns o pasăre pentru actul meu simbolic.
Fără a face vreun zgomot am închis uşa principală în spatele meu şi m-am întors pe plajă. Am alergat pe mal, prin spuma valurilor, pentru a nu lăsa urme vizibile. Cam pe la 678
- ERIK VALEUR -
jumătatea drumului am îngenuncheat şi am apăsat capul canarului Susannei în nisip, până când acesta s-a sufocat şi s-a liniştit.
