Ajunsă la femeia moartă, mi-am plasat probele aduse în jurul ei, până când totul a fost perfect. În acest sens, m-am asigurat că cele şase omagii ale mele pentru femeia moartă
se află la locul potrivit pe nisip; tiparul perfect simboliza evenimentele cu exactitate. Eva Bjergstrand însăşi stătea cu faţa spre fiordul care îi găzduise pe copiii abandonaţi de o generaţie, copii care îşi găsiseră salvatorul sub forma puternicei femei din vila cea veche de pe mal.
Mai multe nu puteam face pentru moartă.
Desigur, în acea noapte, pe plajă, se mai aflase un al şaptelea semn, pe care poliţiştii nu îl găsiseră, pentru că în dimineaţa în care ei apăruseră la faţa locului, semnul dispăruse de mult. Cadoul meu personal pentru Eva. Poate singurul lucru care ar fi putut face legătura cu mine, în ochii celor câţiva oameni care mă cunosc; întunericul…
…şi întunericul m-a ţinut ascunsă în momentul în care am plecat din locul cu pricina, aşa cum mă ascunsese întotdeauna.
Mai târziu am simţit o uşurare ciudată. Mă simţeam ca în acea dimineaţă în care o găsisem pe Magdalene în partea de jos a dealului şi plânsesem ore întregi în poala ei. Întâlnirea cu Eva avusese acelaşi efect asupra mea. Cred că, atunci când soarta îţi pune o piedică, nu prea se gândeşte la ce face.
Acţionează din reflex. Chiar şi atunci când vine vorba de o ultimă cădere fatală. Soarta nu e interesată de ce emoţii le stârneşte celor aleşi.
Poliţia nu se va interesa nici ea de motivele mele.
Ar veni să mă aresteze şi să mă ia de la Kongslund pentru totdeauna – şi nu puteam permite aşa ceva.
Două zile mai târziu, mama mea adoptivă observase o notiţă în Søllerod Posten, notiţă care îi făcu lumea să se prăbuşească.
679
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Ştiam exact că din acea zi trăise cu frică.
Pe plaja dintre Kongslund şi Bellevue a fost găsită o femeiemoartă, neidentificată, scria Magna în registrul ei.
Descrierea i se potrivea mănuşă Evei Bjergstrand.
Niciodată nu am simţit o astfel de teamă, remarca ulterior.
A doua zi după moartea Evei, am început să şterg ultimele urme care ar fi putut face legătura între mine şi cadavrul de pe plajă. Cu o zi înainte o căutasem pe Eva, împreună cu Susanne, iar un angajat al ambasadei australiene ne-a spus că a plecat în Danemarca. După aceea am bătut hotelurile şi i-am povestit Susannei că o găsisem pe Eva Bjergstrand într-un mic hotel din Copenhaga, de pe Frederiksberg Alle, dar deja plecase, fără să plătească factura sau să lase vreo altă
urmă.
— Deci probabil că a dispărut pentru totdeauna, am spus.
Cu toate acestea, ea a insistat să meargă la Biblioteca Centrală şi să citească ziarele din ultimele zile.
— Poate i s-a întâmplat ceva, îmi zise.
Spre uşurarea mea, descoperirea cazului de deces o făcuse să pună capăt imediat tuturor activităţilor care aveau de-a face cu cazul Eva Bjergstrand. Eram recunoscătoare pentru asta, în acel moment vedeam în acest lucru un gest prietenos din partea Marelui meu Adversar din ceruri. Mai mult decât atât, soarta decisese să acopere mica şi nevinovata cădere pe care o provocasem pe o plajă daneză cu cel mai mare atac terorist pe care lumea îl văzuse vreodată.
Am ascuns scrisorile de la Eva în vechiul meu cufăr şi am aşteptat cu răbdare, până când pericolul de a fi descoperită a trecut. În următorii ani am scos din nou corespondenţa şi am citit scrisoarea pe care Eva i-o trimisese Magnei şi copilului necunoscut, foarte probabil unul dintre colegii mei din Camera elefanţilor: Orla, Peter, Severin, Asger sau Nils.
De fiecare dată simţeam aceeaşi furie ca şi la prima lectură –
şi de fiecare dată, teama de a fi descoperită era mai mare decât nevoia de a-l găsi pe bărbatul care le distrusese viaţa 680
- ERIK VALEUR -
Evei şi copilului acesteia. Tatăl biologic al lui John Bjergstrand.
În următorii şapte ani, toată ura mea fusese îndreptată
către bărbatul necunoscut – dar nu aveam nicio idee cum ar fi trebuit să procedez cu ancheta mea. Soluţia a venit atunci când se apropia aniversarea de şaizeci de ani a Magnei şi m-am trezit din transa în care, probabil, rătăcisem toată viaţa mea.
Când ziarele au început să scrie despre aniversarea de la Kongslund, din 13 mai 2008, am simţit că nu îmi mai permiteam să aştept. Îi datoram Evei să îmi continui căutarea şi să îl găsesc pe necunoscutul care distrusese viaţa a doi oameni. Atenţia publicului urma să se îndrepte spre cămin şi spre mama mea adoptivă. Nu voi avea o şansă mai bună pentru a-mi manifesta interesul în acest caz, fără a fi eu însămi implicată.
De Înălţare, duminică 1 mai, am început obositoarea muncă de a lipi literele decupate pe cele cinci scrisori anonime, pe care urma să le trimit copiilor din Camera elefanţilor. Nu exista niciun motiv pentru a o implica pe Susanne în această problemă sau pentru ca aceasta să intre în panică. Ea nu mai avea curajul să întreprindă ceva.
Pentru că Nils Jensen nu îşi cunoştea rolul de copil adoptat, am urmat o inspiraţie bruscă şi am scris, pentru siguranţă, şi numele lui Knud Tåsing pe plic şi i-am spus, de asemenea, că i-am trimis această scrisoare şi şefului de personal din cadrul Ministerului de Stat, Orla Berntsen, pentru că ştiam de duşmănia dintre ei. Rezultatul manevrei mele a fost, totuşi, mult mai puternic decât mă aşteptasem, pentru că povestea a ajuns direct pe prima pagină.
Din prima zi lui Ole Almind-Enevold, Magnei şi lui Carl Malle trebuie să le fi fost clar că în toată povestea ceva nu era în regulă. Cineva dăduse peste o informaţie de viaţă şi de moarte şi acum încerca – în public – să descopere secretul întunecat pe care ei îl păstraseră timp de aproape cinci decenii. Cea mai mică dovadă a implicării ministrului de stat 681
- AL ŞAPTELEA COPIL -
într-o crimă – sau chiar în adopţia secretă a copiilor unor oameni importanţi – l-ar fi costat nu numai portofoliul său ministerial, ci întregul regat.
Acesta fusese motivul exclusiv pentru care Carl Malle fusese chemat în ajutor, pentru a-şi dedica toată energia în identificarea expeditorului scrisorii anonime. După care urma o altă sarcină: În cele din urmă, trebuia să îl găsească
pe băiat – John Bjergstrand.
Înainte să îl găsească ceilalţi.
În aceste zile, Magna aproape că intrase în panică. Aceasta apărea şi în registru şi nu era numai din cauza fricii că
orfelinatul Kongslund sau propria ei persoană ar fi putut fi afectată. O altă teamă, extrem de personală, se alătura îngrijorării ei: se temea pentru mine.
