Nu mai simţisem o astfel de frică de când Eva, într-un acces de nebunie, pusese mâna pe mine şi mă numise Jonna sau poate chiar din acea dimineaţă de când bătrâna spastică
din casa vecină mă chemase şi îmi spusese că eram destul de mare pentru a afla adevărul pe care numai ea mi-l putea povesti. Un adevăr care pentru mine era de o importanţă
crucială.
Ce prostie din partea acestei bătrâne!
De când îmi arătase Gerda articolul despre ea, din Sølirød Posten, devenise prietena secretă a vieţii mele, chiar dacă, până atunci, nu o întâlnisem niciodată în realitate. Aflasem că locuia în casa vecină şi că era la fel de diformă şi de nedorită ca şi mine, o variantă mai în vârstă a mea, legată de casa de pe deal. O persoană cu care puteam vorbi, căreia îi puteam cere sfatul şi care răspundea întotdeauna astfel încât să înţeleg numai eu.
O văzuse pe persoana care venise la Kongslund cu coşuleţul, îmi şoptise sâsâind. Mesagera – şi totul fusese atât 687
- AL ŞAPTELEA COPIL -
de ciudat, încât nu mai povestise nimănui acest lucru. Dar eu trebuia să aflu înainte ca ea să moară.
Fusese aproape profetic, pentru că, de fapt, nu îi rămăseseră de trăit decât puţine secunde.
Nu a fost o străină, mi-a spus ea ţintuindu-mă cu privirea
– şi în acelaşi moment scaunul ei vechi, ruginit, căzuse într-o parte şi o pornise pe deal în jos. Nu îmi amintesc dacă a avut timp să ţipe.
Nu apucase să îşi termine propoziţia. Şi bineînţeles că eu nu le-am spus poliţiştilor că fusesem lângă ea în acel moment.
Numai Magna era posibil să fi simţit asta. Dar tăcuse.
Potrivit detectivilor criminalişti care investigaseră apoi locul, înţepând toată panta cu tije, nu exista nicio explicaţie plauzibilă pentru cădere: era, aşa cum am spus, a doua zi după aselenizare şi femeia în vârstă trebuie să se fi deplasat pe teren în direcţia greşită – probabil în timp ce îşi îndreptase privirea spre minunea de deasupra capului ei. Pe unul din braţele scaunului fusese montat un telescop, care acum era distrus complet, aruncat pe jos în locul în care fusese găsită
decedata şi arăta ca şi cum cineva l-ar fi călcat în picioare.
Săraca bătrână lunatică, spusese poliţistul care investiga cazul cu un oftat.
Găsisem o singură coală de hârtie pe bufetul din vechea vilă – pe care bătrâna spastică notase câteva rânduri aproape ilizibile despre ceea ce văzuse în dimineaţa sosirii copilului găsit, precum şi câteva însemnări despre familia Olbers, pe care de-abia le-am putut descifra. Nu mai scrisese altceva.
Am luat hârtia şi, mult mai târziu, am început să scriu, cu cuvintele mele, în caietele albastre, pe care le-am numit jurnalele Magdalenei şi le-am ascuns în biroul meu.
Şi în cazul Magnei, poliţia credea că moartea ei survenise în condiţii suspecte, însă nu au găsit dovezi pentru implicarea unei alte persoane.
688
- ERIK VALEUR -
Pentru siguranţă, căutasem prin apartamentul Magnei înainte să plec. În primul rând, în speranţa de a-i găsi jurnalul, dar acesta se afla de mult pe drumul spre Australia.
Când a devenit clar că ea trimisese un colet în afara ţării, am scos scrisoarea Evei din dulap şi am modificat data, în stilul Gerdei, din 2001 în 2008. Cu această mică modificare, la scurt timp după aceea, l-am indus în eroare pe Knud Tåsing şi, în acelaşi timp, am putut elimina toate urmele morţii misterioase de pe plaja aflată în apropierea căminului Kongslund.
Asta a fost tot.
De asemenea, m-am asigurat şi în alte privinţe: în cazul în care unul din vânători – Carl Malle sau Knud Tåsing – şi-ar fi dat seama că pachetul Magnei conţine registrul Kongslund, ceea ce era, într-adevăr, foarte probabil, nu le-ar fi venit niciodată ideea că acesta s-ar putea întoarce, neputând fi livrat. Era obligatoriu să creadă că Eva era încă în viaţă şi că
putea primi coletul.
Din moment ce Magna indicase în jurnalul ei că eu aş
putea avea ceva de-a face cu moartea Evei, nimeni nu trebuia să pună mâna pe acest jurnal. Numai perspicacitatea lui Knud Tåsing a fost cea care mi-a încurcat, în cele din urmă, o parte din plan. Şi am rămas nedescoperită doar pentru că mama mea adoptivă scrisese numele Gerdei la expeditor.
Ar însemna că sunt ipocrită dacă aş încheia această
poveste cu afirmaţia că regret ce s-a întâmplat.
Bineînţeles că nu regret.
M-am gândit mult la asta, dar nu văd ce aş fi putut face altfel. Defectele fatale ale planului meu au fost, după cum văd eu lucrurile, neintenţionate şi imposibil de prevăzut.
De-abia acum îmi este cu putinţă să văd tiparul definitiv în toată logica şi claritatea lui.
După ce Dorah, în 2001, la cererea mea, i-a spus fiului său că fusese o livrare de la Kongslund, acesta reacţionase 689
- AL ŞAPTELEA COPIL -
într-un fel pe care ar fi trebuit să îl prevăd. Astăzi recunosc asta. Lars Laursen o sunase în aceeaşi zi pe Magna şi îi ceruse să îi explice ce se întâmplase atunci. Şi era extrem de furios.
Mama mea, care în acel moment nu ştia încă nimic despre acţiunea monumentală a Gerdei pentru salvarea orfelinatului Kongslund, bineînţeles că negase, telefonic, orice implicare –
totuşi, panica din vocea ei trebuie să fi fost audibilă, în ciuda faptului că, într-adevăr nu ştia nimic.
Pentru că nici Magna nu ştia ce se întâmplase, dar bineînţeles că îşi amintea de femeia din Svanemøllen. Nu a crezut un cuvânt din ce i-am spus, scria ea mai târziu în registru.
Lars Laursen îşi dăduse seama pe loc că trebuia să
