Cred că Magdalene şi alesul inimii ei ne privesc din Împărăţia Cerurilor.
Stau acum, la sfârşitul poveştii, singură în camera mea, biroul căpitanului, aşa cum am făcut întotdeauna. Îmi amintesc cuvintele care au fost rostite la ultima aniversare a mamei mele adoptive: Ori de câte ori un om stă singur în întuneric şi plânge după alt om, se întâmplă acest miracol…
Din punct de vedere lingvistic, poate nu este cea mai bună
formulare posibilă, dar, uneori, cred că are dreptate.
Stau, cu telescopul în poală, în vechiul scaun cu rotile al Magdalenei şi privesc oglinda, dar nu mai primesc răspunsuri de mult timp; nici provocări, nici aluzii batjocoritoare la adresa urâţeniei mele.
Oare este stricată?
Nu pot să cred. Partea mea dreaptă arăta destul de normal, în timp ce stânga se curbează, aşa cum a făcut dintotdeauna, asta nu poate fi iluzie optică.
Mi-am ridicat privirea în continuare, într-o parte, şi dintr-odată mi se pare că văd lacul în care s-a înecat Samanda, şi pe mama ei stând la umbra crengilor de alun.
Chiar lângă ea, în camera din Søborg, mama lui Orla stă
în fotoliul albastru, de unde îşi urmărea fiul, fără a scoate 694
- ERIK VALEUR -
vreun cuvânt şi, în Rungsted, Peter aleargă prin grădina de un verde crud.
Chiar văd plasa de cumpărături a lui Hasse, plină de sânge, care a stat întotdeauna într-un dulap încuiat.
S-a făcut ciudat de rece şi am îngheţat de frig. Îmi întind mâna după telescop. Dar nu este acolo. Poate că degetele mele nu sunt în stare să îl găsească. Bâjbâi în jurul meu, dar a dispărut cu adevărat. Apoi mă aplec în faţa oglinzii vechi, dar nu văd nicio mişcare. Totul este nemişcat.
Îmi aud vocea, o strigă pe Magdalene, dar nu primeşte niciun răspuns. De parcă ea nu ar fi fost niciodată aici – aici, lângă mine, în camera regelui.
Cine este cea mai frumoasă din ţară? Mă trec fiorii.
Este aceeaşi întrebare veche pe care obişnuiam să ne-o adresăm, doar că acum sună atât de distorsionat.
În acest moment îmi dau seama cine vorbea cu mine şi de ce nu mai aud niciun răspuns. Înţeleg cuvintele batjocoritoare ale Susannei, cum că evenimentele sunt prea ciudate pentru a le putea înţelege cineva vreodată.
…dacă nu ştii asta, nu ştii nimic, spusese ea. În acest moment, am ştiut că Magna avusese dreptate, atunci când stătea în afara Camerei elefanţilor, cu mine în braţe, şi mă
învăţa ceva ce nu ar fi trebuit să uit niciodată.
Cele mai bune case sunt cele situate lângă apă.
Doar că uitase să adauge ceva ce un copil nu putea înţelege şi un adult nu îndrăzneşte să spună tocmai din acest motiv – pentru că acesta este cel mai rău lucru pe care îl poate descoperi un copil.
Există case în care eşti, până la urmă, complet singur.
695
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Epilog
CÂNTECUL MARIEI
Casa ei se afla acolo unde a fost întotdeauna, la extremitatea de jos a fiordului, cu vedere spre coasta suedeză
şi spre insula Hven.
Şi, desigur, Marie m-a găsit, chiar dacă nu am stat niciodată faţă în faţă şi eu nu am ajuns niciodată să o cunosc cu adevărat.
Asemenea personajelor principale din acest roman, mi-am petrecut primii ani în creşa şi căminul de copii Kongslund, şi la fel ca mulţi alţi copii daţi în plasament, ca adult m-am întors de multe ori în vila cea veche, atras de o forţă pe care nu am înţeles-o niciodată cu adevărat.
În fiecare primăvară (anotimpul în care m-am considerat suficient de mare pentru a părăsi Kongslund) luam autobuzul pe Strandvej, mergeam pe Bellevue şi Fortunen şi coboram cu puţin înainte de Skodsborg Bakke. Escaladam un gard scund şi găseam o alee îngustă, pe care numai eu şi câţiva alţii o cunoşteam (pe această cărare, regele se plimbase cu preferaţii lui, în timp ce Constituţia era elaborată). Apoi urcam panta pe lângă vila albă şi pustie, în care scriitorul de basme îi făcuse odată o vizită arhitectului regal, şi mergeam mai departe, în jos, către plajă, unde mă
opream la nord. După câteva sute de metri, mă aflam în locul din care sufletul Evei Bjergstrand se înălţase la Dumnezeu.
Îmi continuam drumul şi, în cele din urmă, ajungeam acolo unde Marie îşi petrecuse mai mult timp, pe creasta de mai jos de Kongslund.
Stăteam mult acolo, fără să mă mişc – o oră sau două, iar apoi îmi ridicam privirea spre bătrâna casă. Uneori cobora 696
- ERIK VALEUR -
câte un lucrător sau câte o bonă şi mă întreba dacă mă poate ajuta.
Şi răspundeam de fiecare dată acelaşi lucru, care era foarte adevărat: că am locuit aici odată.
Am găsit geanta în nisip, exact aşa cum spusese că se va întâmpla.
Sub pătura de un roşu aprins se afla jurnalul, registrul Kongslund, legat în piele groasă, de culoarea mării.
