pentru totdeauna, iar Channel DK şi celelalte posturi TV ar fi tăcut de acum încolo.
Nu îmi făcusem niciodată iluzia că Magna îmi va dezvălui cine ştie ce secrete întunecate din trecutul Kongslund – dar în acest moment eram pur şi simplu disperată. Ştiam că
articolele din presa ultimelor săptămâni o zdruncinaseră.
Poate că acum îmi va spune ceva, dacă o implor.
În acele săptămâni încă nu aveam nicio idee despre realitatea pe care am aflat-o numai după moartea ei, din jurnal. Nu ştiam cine este John Bjergstrand – nu aveam nicio dovadă care ar fi putut scoate la iveală un tată biologic şi vrăjmaşii mei, Almind-Enevold şi Carl Malle, păreau invulnerabili.
La căderea nopţii, am sunat la uşa Magnei şi i-am văzut mirarea atunci când mi-a deschis, pentru că niciodată nu o vizitasem neanunţată. Intenţionam să îi arăt cât sunt de furioasă, dar, ca de obicei, buzele mele nu au reuşit să
rostească niciun cuvânt. Ea scoase două ceşti de cafea, le aşeză în tăcere pe farfurioare şi era pe cale să toarne cafeaua, când m-am auzit întrebând-o:
— Cine este el, mamă…?
Apoi, într-o formă puţin diferită:
— Cine este John Bjergstrand?
Şi, în cele din urmă:
— Cine este tatăl lui John Bjergstrand?
Lăsă cana de cafea deoparte şi mă privi ciudat, aproape speriată. Tăcu multă vreme. Apoi îmi spuse, accentuând fiecare silabă:
685
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Marie, nu există niciun John Bjergstrand.
Erau exact aceleaşi cuvinte pe care mi le spusese Gerda Jensen – şi pe care le auzisem în aerul din jurul meu, înainte ca Eva Bjergstrand să se împiedice şi să moară din cauza căzăturii.
— Acum este prea târziu pentru minciuni, i-am spus.
Acum şapte ani am primit o scrisoare la Kongslund, de la Eva Bjergstrand, iar eu ştiu că Eva era mama băiatului.
Se uită la mine, iar în privirea ei am văzut, în acelaşi timp, o vigilenţă complet de neînţeles pentru mine.
— Da, Marie. Eva era mama. Şi a născut la Rigshospital, e adevărat, într-o zi de primăvară, acum foarte mulţi ani.
Apoi mi-a povestit despre sarcina din închisoare a Evei Bjergstrand şi cum ea, Magna, încercase să rezolve problema în cel mai bun mod posibil – după principiile milosteniei.
Îmi povesti despre vizita pe care i-o făcuse Eva, în 2001 –
şi apoi şi-a exprimat teama cu privire la ce aş fi putut face în cursul acelei nopţi. În acel moment, ea îşi întrerupse monologul şi mă întrebă temătoare:
— Înainte să moară… te-a vizitat… la Kongslund?
I-am ignorat întrebarea.
— Cine este tatăl? am întrebat. Şi unde este acum copilul Evei?
Numai aceste două întrebări erau importante pentru mine.
Se ridicase şi se dusese la raft, iar în acel moment, am ştiut că se va sustrage din nou de la răspunsul la cea mai importantă întrebare din viaţa mea.
— Marie, mi-aş dori să-ţi arăt decupaje din ziare, pe care le-am strâns după sosirea copilului găsit – şi apoi îţi voi spune… totul. Rostise aceste cuvinte de parcă n-ar fi observat disperarea mea şi, uimită, am văzut că are lacrimi în ochi. Ca de obicei, îmi refuza dreptul să o pun sub presiune sau măcar de a mă arăta curioasă, pur şi simplu. În lumea pe care o împărţeam, ea fusese întotdeauna cea care hotărâse – pentru amândouă.
686
- ERIK VALEUR -
S-a întins cu mâna dreaptă pentru a trage dosarul alb de pe raft…
…şi aceasta a fost ultima mişcare pe care o ţin minte.
Căzu cu putere pe raft, apoi se înclină uşor într-o parte şi a aterizat în faţa mea, pe podea. Era întinsă sub fereastra care dădea spre Strandvej şi mi-am dat seama imediat că
plecase. Nu pentru o clipă, ci pentru totdeauna.
Totul s-a întâmplat incredibil de repede. Cu o uşurinţă
care îi contrazicea complet aspectul şi munca ei colosală, ea părăsise viaţa şi lumea în care încercase să repare după
puterile şi ştiinţa ei o viaţă de om. Totul îmi părea aproape absurd.
În acel moment, imaginea îmi amintea de cele două decese la care fusesem martoră: Magdalene, chircită într-un mod grotesc lângă scaunul ei cu rotile răsturnat la poalele versantului – şi Eva, care căzuse şi, cu ochiul rămas, fixase cerul de deasupra.
