primească o viaţă nouă în Australia, acesta era cel mai bun lucru la care putea spera. Ca femeie singură, cu o condamnare la activ, ea oricum nu ar fi primit custodia copilului ei. Acesta ar fi fost dat spre adopţie.
În această situaţie, era mai bine pentru copil să crească
lângă tatăl său biologic decât într-o familie străină, argumentaseră Ole şi Carl. Desigur că nu o iniţiaseră pe Eva în ultima parte a planului – ea nu ştia că Ole voia să adopte copilul – deoarece se temeau că dorul tinerei mame avea să
se accentueze.
Dar atunci se întâmplă imprevizibilul, care apare întotdeauna atunci când oamenii siguri pe ei îşi iau avânt, fără a ţine cont de capriciile destinului. Este o realitate ciudată aceea că până şi cele mai puternice construcţii pot fi răsturnate din cauza celor mai mici coincidenţe.
În acest caz, întâlnirea Magnei cu copilul Evei fusese o simplă coincidenţă.
Puternica
directoare
de
la
Kongslund
regretase
participarea ei la plan de îndată ce se aplecase deasupra nou născutului, în Rigshospital. Niciodată în viaţa ei nu mai avusese un copil atât de singuratic şi rănit în faţa ochilor –
niciodată.
653
- AL ŞAPTELEA COPIL -
În jurnal ea descrie întâlnirea astfel:
Mama copilului dormea şi am aflat de la asistenta-şefă că
naşterea nu durase mai mult decât de obicei. Apoi m-a lăsatsă văd copilul. A fost ca o revelaţie, deşi niciodată nu amcrezut în Dumnezeu sau în vreo putere superioară. Altfel nuştiu cum să descriu situaţia. Nici măcar pe mine, care amvăzut atâtea destine triste, priveliştea nu mă lăsa rece: era ofetiţă cu părul negru. Spatele ei şi umărul erau strâmbe, iarpicioarele arătau de parcă ar fi fost răsucite de o mână
gigantică de mai multe ori. Era o imagine sfâşietoare şi mi-adevenit clar imediat că această creatură putea fi protejată
numai de mine şi de asistenta mea credincioasă, Gerda. Înniciun caz un bărbat ca Ole Almind-Enevold nu ar fi acceptatun astfel de copil, iar soţia lui, Lykke, sunt destul de sigură că
nici măcar nu vrea să adopte un copil.
Cred că am citit acest fragment de trei ori până când mi-a fost foarte clar ce însemnau aceste cuvinte.
Şocul a venit cu întârziere. Am căzut pe podea într-o parte şi mi-am pierdut cunoştinţa.
M-am trezit lac de apă – exact ca acum mai mult timp, când mă aşezasem în braţele Magdalenei şi apa îmi ţâşnise prin toţi porii pe care îi avea corpul meu diform. O fetiţă.
Poate că o ştiusem dintotdeauna…
M-am ridicat epuizată şi cu degetele tremurând, m-am târât în patul meu şi m-am aşezat pe saltea. Se pare că
nimeni nu mă auzise căzând, pentru că niciunul dintre ei nu a urcat la mine. Şi registrul încă stătea deschis pe masa de la fereastră.
Se întunecă încet, iar când veni seara am început să
înţeleg cum se lega totul; copilul pe care Magna îl descrisese atât de rănit şi de deformat, care avea nevoie de ani întregi de reparaţii, nu putea fi nimeni altcineva în afară de mine.
Eva născuse o fetiţă, nu un băiat, aşa cum crezuse toată
lumea, altă posibilitate nu exista…
Umerii diformi, părul negru (de-abia mai târziu se deschisese la culoare) şi picioarele strâmbe. Toate acestea se 654
- ERIK VALEUR -
potriveau unui singur corp din tot regatul – un corp care apoi se aflase în atenţia specialiştilor, care se mirau de construcţia ciudată.
Cred că am stat întinsă acolo câteva ore şi m-am holbat pe fereastră, fără a observa întunericul care venise dinspre coasta suedeză, înainte să mă aşez din nou la birou şi să mă
dedic din nou povestirii groteşti a Magnei.
Am iubit-o din prima clipă, scria ea.
Fusese mamă şi reparatoare. Îmi amintesc că Gerda mi-a povestit odată că mama mea adoptivă refuzase să aibă
propriii ei copii şi să îşi facă o familie, pentru că nu s-ar fi potrivit cu rolul ei de protectoare a tuturor copiilor din orfelinatul Kongslund.
