Soldaţii germani nu intraseră mai departe de dormitor, arătând ciudat, cu mantalele lor lungi şi cizmele înalte, între paturile din camera care mai târziu avea să devină Camera elefanţilor.
Gerda stătea în faţa comandantului. Îi ajungea exact până
la piept.
— Aceşti copii sunt foarte sensibili, îi spuse în daneză.
Sunt singuri-singurei pe lume… îl privea în faţă, permiţându-i să privească o pereche de ochi în care se reflectau furtunile şi vânturile de pe coasta de vest a Iutlandei… Şi ei nu îşi vor cunoaşte niciodată părinţii.
Cei opt oameni dintre cele opt paturi păreau a nu-şi găsi locul; în aer plutea o nesiguranţă pe care nimeni, după
aceea, nu o putuse explica.
— Domnişoară… începu maiorul şi o evită cu grijă, îndreptându-şi privirea spre copiii adormiţi, de sub pături…
Mulţumesc frumos.
După care se întoarse pe călcâie şi o rugă să îi conducă, pe el şi pe oamenii lui. Coborâră pe alee şi, la mai puţin de zece minute de la sosire, dispărură.
106
- ERIK VALEUR -
La scurt timp după aceea veni eliberarea. Germanii se predaseră fără luptă şi plecaseră de-a lungul Strandvej, prin Skodsborg, trecuseră de Kongslund, străbătuseră Copenhaga şi Zealand, înapoi în ţara lor distrusă. În ultimele luni de război, Carl fusese foarte activ în lichidarea informatorilor danezi, o sarcină crudă, dar necesară, care se spune că îi marca pe viaţă pe luptătorii rezistenţei aleşi pentru asta.
Îl marcase şi pe el? Ea credea că nu.
— Knud Tåsing se va concentra foarte curând pe cei cinci băieţi din Camera elefanţilor, din 1961, îi spuse Carl Malle Magnei. Nu este prost.
Ea tăcea.
— Dacă va da peste vreo legătură, ceea ce este foarte puţin probabil… lovea cu linguriţa din argint marginea zaharniţei…
Va întreba de tată şi va dori să ştie unde este astăzi.
— Şi bineînţeles că eu voi răspunde că numele taţilor, în cele mai multe cazuri, sunt necunoscute – ceea ce este adevărat…
Îşi recăpătase un pic din încrederea în sine. Spre deosebire de Gerda, ea putea minţi dacă era necesar.
— Dar de ce această secretomanie? De unde această
cerere ciudată? De parcă cineva ar fi încercat să îşi ascundă
urmele, în mod deliberat? Ce vei răspunde la aceste întrebări?
— Nu îmi mai amintesc foarte bine. De-a lungul timpului au fost atât de mulţi copii… mii de date de contact. Până la urmă, nu mă pot forţa, Carl. Doar nu sunt barbari…?
Ultimul cuvânt îi era menit lui.
El ignoră insulta. Vieţile lor erau legate prin nişte fire pe care nimeni nu le putea dezlega. Îşi împinse jacheta cu ziarul şi ea ştiu ce va urma.
— Marie ar fi putut concepe scrisoarea, spuse el.
Ea nu răspunse.
— Am văzut-o în Søborg… când era mică… cum se ascundea prin tufişuri şi îi spiona pe Orla şi pe Severin. Nu era ceva normal. Şi ea avea acces… la lucruri…
107
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Rostise ultimul cuvânt accentuat şi ambiguu, în mod intenţionat.
Directoarea pensionată tăcea. Era un teren foarte periculos.
— Întotdeauna a fost foarte ciudată. Nu este de mirare că
nu i-ai putut găsi un cămin potrivit.
— Eu am găsit o casă pentru ea. Cea mai bună.
El se ridică, iar linguriţa căzu cu zgomot pe podea.
— Dacă am şti măcar de ce se întâmplă toate astea tocmai acum…
Ea privi în sus, spre el.
— Oricine ar fi putut găsi şi păstra formularul… şi ar fi putut afla despre vechile evenimente. Un vizitator… o fostă
