şi îi oferiră în plus exact cele opt luni, o săptămână şi patru 112
- ERIK VALEUR -
zile, pe care le trecuse în contul său de ore suplimentare. În săptămâna următoare vizionase, pe CNN şi pe toate canalele daneze de top, fuga tiranului Saddam Hussein din calea trupelor care avansau.
Mai bine de cinci ani mai târziu, şedea tot în fotoliul său preferat, uitându-se la Channel DK, canalul danez favorit de televiziune, cu aceeaşi atitudine intransigentă faţă de lege şi ordine şi o forţă poliţienească puternică.
Nu lăsase în urmă prea multe cazuri nerezolvate, dar acelea câteva care nu fuseseră elucidate încă îl urmăreau şi acum. Se gândea la ele aproape în fiecare zi.
Soţia lui îi spunea mereu unicului lor copil – o fată – că
tatăl ei era obsedat. Şi el dădea din cap şi îi dădea dreptate.
Pe 7 mai citea ziarul, ca întotdeauna, şi urmărea cu un interes tot mai mare cazul scrisorii anonime care fusese transmisă la Ministerul de Stat şi la Fri Weekend. Era un amănunt în reportaj care îl îngrijora.
Citise articolul din nou şi tocmai îşi sprijinea fruntea, cu sprâncenele încruntate, acum albe ca zăpada, uitându-se cu atenţie la fotografia imensei şi bătrânei vile. Ferestrele înalte, zidurile acoperite cu iederă şi turnurile impunătoare, acoperişul negru cu nu mai puţin de şapte hornuri – până
când, brusc, strânse ochii pe jumătate.
Dintr-odată, îşi dădu seama ce îl alarmase şi exact în acest moment înţelese că atunci, în septembrie 2001, când pe plaja de la Bellevue găsiseră, dimineaţa devreme, cadavrul unei femei de vârstă mijlocie, comisese o greşeală de neiertat.
Inspectă din nou locul cu ochii minţii, cum era întins corpul acolo, în ceaţa dimineţii, chiar pe linia de plutire, şi pentru a mia oară se gândea la recuzită, aşa cum o numise întotdeauna, chiar şi după ce expertul în crime în serie de la FBI îl asigurase că, în fond, nu putea fi identificat niciun tipar.
Şi din nou avu sentimentul de disconfort, că era ceva în neregulă, deşi se stabilise ca acest caz să fie clasat ca un eveniment nefericit de deces.
113
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Ochiul. Cartea. Ramura. Funia. Pasărea. Uitase cumva ceva?
Stătea acolo, cu ochii închişi şi imaginile i se perindau în memorie, de parcă ar fi fost ieri.
Micuţa creatură de culoare galbenă zăcea acolo, cu gâtul rupt, cu nisipul alb în ochi şi cu ciocul întredeschis.
Imaginea îl atinsese întotdeauna cel mai mult. Nu fusese în stare să o descifreze.
Dar mai exista şi altă probă, fotografia.
Asupra cadavrului nu găsiseră niciun act de identitate, numai o fotografie veche, pe care o atribuise unei părţi din lume de unde venise, probabil, după cum rezulta din analiza hainelor.
De aceea nu publicaseră poza în Danemarca, probabil că, în zilele agitate după atacul terorist asupra turnurilor gemene, nu şi-ar fi găsit locul în ziare. Şi de aceea nimeni nu văzuse casa cu şapte hornuri – aceeaşi casă care acum fusese publicată în Fri Weekend.
În schimb, o trimiseseră, împreună cu o poză a decedatei, la poliţia din Noua Zeelandă şi din Australia, fără prea mari speranţe că exotica vilă ar fi putut fi recunoscută dintr-o fotografie nu prea bine realizată. Este de înţeles. Pentru că el comisese o astfel de greşeală crucială.
Motivul se afla la numai câteva sute de metri de coasta Øresund, pentru comisar nemaiexistând nicio urmă de îndoială: Casa din fotografie – singura recuzită personală a femeii moarte – era Vila Kongslund.
Poate că interpreta totul anapoda şi vedea conexiuni acolo unde ele nu existau? Dar apoi câştigase simţul datoriei. Îi povestise soţiei sale, care îl privea înfricoşată (ea ar fi preferat ca el să rămână în siguranţă, în fotoliul său), îi ignorase protestele şi sunase la prezidiul de poliţie.
În mai puţin de două minute îl pusese la curent pe succesorul său cu privire la suspiciunile despre o posibilă
legătură între cele două evenimente, iar acesta îl lăsă să
termine – probabil din curtoazie şi respectul pentru 114
- ERIK VALEUR -
angajamentul său faţă de stat, pe tot parcursul vieţii –
înainte de a spune ceva.
— Cazul cu scrisoarea anonimă nu mai ţine de poliţie.
Ministerul l-a însărcinat pe Carl Malle să facă investigaţii suplimentare.
Nu mai era nimic de adăugat. Detectivul criminalist pensionat puse receptorul în furcă.
În niciun caz nu voia să stea în calea omului de care toţi colegii din secţie se temuseră, până în ziua în care ieşise din poliţie pentru a deveni liber-profesionist, ca expert privat în securitate. Contactele sale cu oficiali guvernamentali importanţi şi politicieni de stat îl făcuseră, de zeci de ani, comandantul real al secţiei de poliţie. Toţi ajunseseră să îi simtă puterea – şi tăceau în prezenţa lui. Acolo unde domnea Carl Malle domnea şi teama. Şi exact această frică
inspectorul nu-şi dorea să o trezească nici pentru el, nici pentru soţia lui, care nu avea alt scop în viaţă în afară de grădina şi de fiica lor.
Misterul femeii moarte pe plajă trebuia să rămână în nisip.
115
- AL ŞAPTELEA COPIL -
6
