Desigur, trebuie să descoperi unde au dispărut ceilalţi!
Râzând, mă luă de mâini.
În acest moment, era moartă de mai mult de un an.
Desigur, va trebui să îi găseşti pe copiii care au plecat de laKongslund. Nu pe părinţii tăi, pe care i-ai pierdut în modirevocabil, ci pe copiii care au plecat şi au ajuns în familii noi.
Trebuie să te asiguri că acolo, la celălalt capăt, există uncămin şi un pat. Ca şi aici.
M-am dus la etaj, în camera regelui şi am privit fotografia cu cei şapte copii, care fusese făcută în Camera elefanţilor, de Crăciun, în anul 1961: Orla cu ochii săi întrebători, Asger, care le zâmbea stelelor, Peter sub creangă, întinzând mâinile după globul auriu… Desigur, va trebui…
În această zi am tras elefantul meu japonez de jucărie de pe suport, l-am eliberat din lanţul ruginit şi l-am lăsat să se rostogolească în mare, unde s-a scufundat şi a dispărut pentru totdeauna. Am privit vârtejul format şi, pentru prima dată, nu am simţit nimic. Apoi a apărut mânia şi am plecat –
departe de apă şi de insula din depărtare.
În cele din urmă, mi-am găsit curajul de a face ceea ce trebuia făcut.
Pentru a găsi copiii din fotografie, sursele mele au fost, în primul rând, toate albumele Magnei cu tăieturi din ziare şi 122
- ERIK VALEUR -
cărţi poştale, precum şi discuţiile discrete cu asistentele medicale şi cu alţi angajaţi. Deosebit de importantă era cea cu Gerda Jensen care simţise, într-adevăr, că eram în pericol, că merg pe un teren periculos, dar care îmi admirase perseverenţa, şi care era o femeie puternică.
Într-o zi mi-a oferit, complet accidental, informaţii preţioase cu privire la locul în care Magna păstra cheia de rezervă de la biroul cu documentele vechi strânse de la Kongslund. Niciodată nu am împărtăşit acest secret cu alţii, pentru că aceste jurnale conţineau informaţii cu privire la mii de copii adoptaţi şi la familiile adoptive, la care nimeni din exterior nu ar putea avea vreodată acces.
Am deschis uşa biroului şi pe raftul de deasupra mesei de scris erau aranjate, pur şi simplu, dosarele, unul lângă altul.
Albastre pentru copiii danezi, verzi pentru cei din Groenlanda (veniseră în anii ’60 şi ’70), galbene pentru micii coreeni sau pentru alte naţionalităţi (aceştia veniseră în anii
’70 şi ’80) şi maro-închis pentru toate fiinţele care locuiau astăzi aici.
Pentru mine erau interesante cele albastre, iar spiritul meu curios găsise atât numele iniţiale ale copiilor, cât şi numele primite de la părinţii adoptivi. Magna îşi notase totul.
Cei mai mulţi copii aveau numele schimbate după adopţie, deoarece părinţii lor adoptivi voiau să şteargă trecutul cât se putea de bine – mai presus de toate, amintirile despre părinţii biologici. Copiii adoptivi puteau încerca mai târziu să
contacteze autorităţile, pentru a obţine acces la dosare şi a-şi găsi rădăcinile, dar, în unele cazuri, actele sau informaţiile despre părinţii biologici se pierduseră, acestea fiind cazurile care puteau fi rezolvate numai cu detaliile pe care Magna le notase atât de atent în dosarele ei – documente care erau atât de importante pentru ea, încât nu îndrăznise să le lase la Protecţia copilului.
Aceasta era cea mai pură comoară care se odihnea acolo, în biroul, pe raftul ei, lângă un bust cromat al lui Winston Churchill – premiul oferit casei de copii pentru realizările din 123
- AL ŞAPTELEA COPIL -
lupta de rezistenţă. Am încuiat uşa şi am început lunga mea căutare sistematică, întotdeauna însoţită de şoaptele Magdalenei. La început, ea mi-a vorbit la fel de peltic ca atunci când încă trăia, dar apoi vocea îi deveni tot mai clară
în anii de după înmormântare.
Şapte – de fapt, şase – poveşti de viaţă erau scopul vânătorii mele. Îmi cunoşteam propria poveste.
M-am urcat pe un scaun şi am luat dosarul albastru gros de pe raft; acesta atârna greu în poala mea, în timp ce răsfoiam paginile una după alta, aşa cum numai copiii care învăţaseră să fie răbdători puteau. Am petrecut ore întregi pe canapeaua din lemn de mesteacăn a Magnei, cu tapiţerie gri din mătase cu model, şi mi-am studiat descoperirile. Când îl găseam pe vreunul dintre copii, pe care îl puteam recunoaşte din Camera sugarilor, de la Crăciunul lui 1961, scriam numele pe un blocnotes şi îl completam cu alte notiţe, trecute în coloana corespunzătoare. Mai târziu, Magdalene mă ajuta, din scaunul ei din Rai, să interpretez aceste informaţii. Şopteam entuziasmate, dar tăceam când auzeam vreun zgomot în casa cea veche. Magna se furişa peste tot, de parcă ar fi suspectat ceva. Dar zgomotul şi aroma freziilor, precum şi mirosul ţigărilor de foi, o trădau întotdeauna, înainte să ne prindă.
Prima parte a căutării copiilor din Camera elefanţilor a durat mai mult de un an – şi tensiunea noastră s-a transformat, treptat, în nervozitate. Mama mea adoptivă nu observase nimic, doar pentru că volumul de lucru crescuse încontinuu în această perioadă. Când lua autobuzul de pe strada Strandvej pentru a merge la Protecţia copilului din Vesterbro, mă strecuram în biroul ei şi îmi continuam căutarea. Din fericire, în aceste zile puteam zăbovi mai mult, deoarece la Protecţia copilului se întâlnea cu oamenii cei mai pricepuţi în materie de psihologie infantilă şi luau decizii cu privire la cazuri de adopţii care se îngrămădiseră pe birourile lor. Magna se aşeza într-un capăt al mesei, iar directoarea de 124
- ERIK VALEUR -
la Protecţia copilului – importanta doamnă Krantz – în celălalt.
Odată, mama mea adoptivă a încurcat datele întâlnirilor şi a venit acasă mai devreme. Am reuşit să pun două dosare pe raft, să încui uşa pe dinăuntru şi să mă ascund în spatele fotoliului de mahon greu, acoperit cu piele de bivol de culoare albastru-deschis, primit din Congo, care era mândria Magnei şi care odată îi aparţinuse căpitanului de marină
Olbers, când am auzit-o urcând scările.
Fotoliul mă ascundea complet. Am stat chircită în spaţiul înghesuit aproape trei ore, în spatele mobilierului, în timp ce ea stătea la birou şi lucra; pentru un copil obişnuit să stea, în fiecare noapte, mai multe ore în întuneric şi să aştepte dimineaţa, aceasta nu era o provocare deosebită.
Cercetările mele au început în toamna anului 1971 – doi ani după înmormântarea Magdalenei – şi, cu timpul, au devenit mai intense. În cele din urmă, am epuizat dosarele ca sursă de informaţii şi am trecut la scrisorile Magnei, pe care le pusese în dulapul înalt de la fereastră, ale cărui sertare puteau fi deschise uşor şi în linişte. După aceea, am început să îi caut printre toate notiţele şi să trag cu urechea la convorbirile ei telefonice. Uşa era deschisă aproape întotdeauna când lucra în biroul ei şi, uneori, auzeam informaţii utile, pentru că folosea mereu poreclele originale ale copiilor atunci când vorbea la telefon cu familiile adoptive: Tonde, Butte sau Marilyn – după actriţă –, de Gaulle, Hruşciov şi Gagarin – după cosmonautul sovietic şi mai era unul denumit Prinţul Knud, pentru că învăţase să
meargă atât de târziu şi atât de prost.
Unii părinţi adoptivi veneau cu copiii lor la intervale regulate, în vizită. Unul dintre aceşti copii era chiar Orla Berntsen, despre care vorbeam. De mai bine de un an aveam o copie exactă a jurnalului său, într-un dosar pe care îl ţineam în spatele peretelui unui dulap din lemn de satin, înalt de doi metri. Magna îmi lăsase dulapul moştenire, fără
să fi observat această ascunzătoare.
125
- AL ŞAPTELEA COPIL -
În dimineaţa următoare, şedeam în scaunul cu rotile al prietenei mele şi priveam pe fereastră, spre fiord, în direcţia Suediei.
— La ce te gândeşti, Marie? întreba Magdalene de sus.
Vocea ei era la fel de răbdătoare ca înainte, când stătea în scaunul cu rotile, în faţa mea. De multe ori mă mângâia cu poveşti despre rege, care o fascinase întotdeauna şi pe care îl întâlnise, în cele din urmă, în viaţa de apoi.
