niciodată. Intrase în viaţa mea, graţios, de parcă nu ar fi avut niciun handicap.
Presupun că se odihnea în Rai, după eliberarea fericită din trupul ei deformat, pentru prima oară, când, într-o zi, i-a venit ideea să mă contacteze din nou – pe mine, copilul găsit, Marie.
Nu te gândi la mine, Marie, eu sunt lângă regele care aconstruit căminul. Dansăm sub fagii din cer, chiar în dreptulgalaxiei Andromeda. Nu există un loc mai frumos în totUniversul!
Andromeda. Am plâns. Mă bucuram atât de mult pentru ea!
La început, ea mă asculta numai atunci când îi împărtăşeam grijile mele mai mici sau mai mari şi m-a sfătuit să mă duc la copiii din susul străzii Strandvej, copii care mă tachinau în legătură cu umerii mei strâmbi, îmi spuneau Eschimosul, pentru că faţa mea era atât de ciudat presată, sub părul negru.
Pentru că ei nu ştiu ce fac, şoptea prietena vieţii mele, împăciuitoare, din lumea de dincolo – în voce cu o nuanţă
nouă de înţelepciune, mai bogată, pe care o invidiam, ca un copil de nouă ani. Iartă, uită şi dispari în adâncul sufletului tău.
Acest sfat vechi de când lumea fusese o uşurare incredibilă pentru mine.
119
- AL ŞAPTELEA COPIL -
În curând a început să fie cu mine tot timpul şi peste tot, oriunde mă duceam – trăgând în urma sa de lanţ bătrânul elefant. Sunt sigură că mă conducea deliberat în locurile în care îşi dorise mereu să ajung.
Desigur, atunci s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple – şi aşa cum hotărâserăm împreună. Într-o zi, când am intrat în camera mamei mele adoptive care le sorbea din nou oaspeţilor săi cuvintele, până când aceştia tăceau, nesiguri şi priveau în pământ, am constatat, spre surprinderea mea, că un băieţel stătea pe una din canapelele vechi, stilate ale Magnei şi folosea aceeaşi tehnică pe care o foloseam şi eu. După ce ne-am studiat o vreme (bineînţeles, fără contact vizual direct), sala rămăsese aproape fără aer, astfel că unii dintre adulţi începuseră să tuşească. Magna rupse vraja, folosindu-se de toată forţa ei şi mi se adresă
direct:
— Salută-l pe Orla, îmi spuse, arătând spre băiatul mic şi slăbănog, cu pistrui mari, maro pe nas. Odinioară a locuit aici, cu noi, a dormit împreună cu tine în Camera elefanţilor, spuse şi râsul ei suna ca un tunet într-o noapte de vară.
Băiatul nici măcar nu clipi. El era, în mod clar, unul dintre noi.
În acel moment am ştiut că şi el simţea acelaşi lucru şi că
tăcerea lui era un zid pe care ni-l construiserăm în jurul nostru, atunci când eram însoţiţi de adulţi, în locuri expuse.
Ne-am citit atât de clar gândurile, de parcă strigam amândoi din toţi rărunchii. Şi apoi ne-am formulat în cap fraza pe care o învăţau toţi copiii care, la un moment dat, s-au aflat sub acoperişul casei Kongslund: Doamne Dumnezeule! Nu ne mai lăsa să ne întoarcem în acest loc! Pentru Dumnezeu!
După câteva zile împlineam zece ani, iar Magdalene mi-a amintit discret de jurnalele ei, pe care le ascunsesem în fundul dublu al sertarului cufărului meu. Acum eram destul de mare pentru a le citi cu atenţie şi în ordinea corectă.
Venise timpul să fac o incursiune în lumea din care făceam parte.
120
- ERIK VALEUR -
Ea putuse observa Kongslund din casa ei de pe deal, timp de treizeci şi patru de ani şi, în timp ce citeam, ea se aşeza în scaunul cu rotile gol de la fereastră şi îmi răspundea la întrebări.
Prin cuvintele ei m-am văzut pe mine însămi, pentru prima dată, în afara urcării abrupte spre mica mea grotă.
Marie a fost din nou jos, la apă şi a fost certată dedomnişoara Ladegaard. Pare a fi atât sfidătoare, cât şiîncăpăţânată. Are ceva din mine, scria Magdalene în caietul ei, care acoperea anii 1961-1964 şi, astfel, includea prima etapă a vieţii mele.
Am dat cu câteva pagini înapoi.
Cât de nevinovaţi sunt! Este Ziua Constituţiei şi sunt duşi laparada steagului de pe pajişte. Marie stă alături de Putte şiJonne. Domnişoara Jensen o ţine de mână.
Şi cu un an înainte am dat peste una din rarele notiţe de toamnă, din noiembrie 1963: Preşedintele Kennedy a fost asasinat. Măcar dacă aş mai fi copil, să nu înţeleg nimic în aceste vremuri teribile.
În cele din urmă, am răsfoit paginile până la data la care începea povestea mea cu Kongslund, de importanţă majoră –
13 mai 1961. Scrisese: Uneori, în viaţă se întâmplă să vezi ceva ce nu înţelegi şi pe care nu îl poţi împărtăşi cu nimeni.
Din aceste cuvinte am simţit că observase ceva foarte special.
M-am trezit devreme şi am auzit paşi pe pietriş şi, din loculmeu de la fereastră, am văzut ce s-a întâmplat.
Vorbea despre sosirea micului copil găsit. Şi ea a fost singurul martor, fără îndoială.
Nu îmi este ruşine să recunosc că am urmărit procesul printelescopul regelui, chiar dacă uneori mi-aş dori ca această
curiozitate a mea să fie mai puţin pronunţată. Era o mesageră,nu o mamă, mi-am dat seama imediat. Micuţul a fost, pur şisimplu, lăsat pe trepte; fără a-şi lua la revedere, fără niciodurere.
121
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Ea a descris femeia care adusese coşul, felul în care coborâse panta şi, după aceea, reacţia stupidă a asistentei Agnes, care ieşise la scurt timp după aceea şi începuse să
ţipe. A descris cum Magna venise în fugă şi cum luase coşul în braţe, înainte să dispară cu el în conacul imens. Şi câteva săptămâni mai târziu încheiase cu o simplă observaţie, care reproducea fidel primele mele săptămâni la Kongslund: Există copii care se nasc în întuneric şi care nu sunt doriţi de nimeni.
În acel moment am auzit o voce atât de clară, de parcă s-ar fi aflat chiar atunci în faţa mea, în scaunul cu rotile, aplecată, ca întotdeauna, deasupra braţului scaunului.
