echipele. Stătea acolo nemişcat – neales şi nedorit – şi râdea de el însuşi – ce altceva ar fi putut face?
Acolo îi spuseseră povestea despre cunoscutul voieour din zona de recreere împădurită de pe râu şi îl batjocoreau când fugeau prin pădure, pentru a scăpa de demoni şi de fantome, în timp ce el rămânea singur pe partea greşită a podului – cu nişte fantezii de i se înmuiau genunchii şi, din cauza fricii, îi curgea abundent nasul cârn pistruiat.
Ca şi cum cineva s-ar fi gândit vreodată în fanteziile sale cele mai îndrăzneţe să-l răpească pe Orla Pil Berntsen, copilul nelegitim al lui Gurli Berntsen, o mamă singură, ştearsă, cenuşie ca un şoarece de bibliotecă, care era cel mult tolerată în mica suburbie burgheză.
Gândul era ridicol.
Mama lui era cumsecade şi decentă, desigur, dar devenise aşa prea târziu, Orla fiind dovada vie. Era un copil nelegitim la sfârşitul unei epoci în care cel care nu avea o familie fără
pată era considerat un outsider. Răspunderea pentru acest păcat (şi, prin urmare, pentru toată ostilitatea) era suportată
întotdeauna de femeia care creştea copilul singură, niciodată
de tată.
Cartierul copilăriei sale avea două străzi scurte şi trei blocuri terasate din cărămidă roşie, locuite de către funcţionari, angajaţi şi profesori şi, chiar în capăt, lângă
garaje, un comerciant de tutun pensionat, cu doi pudeli albi.
Într-o zi frumoasă de primăvară, un pianist împreună cu soţia şi cu cei doi fii ai lor se mutaseră la numărul 14 şi, maltratând de atunci clapele negre ale instrumentului său, răspândea melancolia agitată a suburbiei capitalei Copenhaga. El îşi termina întotdeauna cântarea cu un acord de bas, care încă mai vibra în aer după ce instrumentul fusese de mult închis. În zilele însorite de vară, sunetele se prelingeau prin uşa deschisă spre grădină, peste gardurile vii şi gazoane, din terasă în terasă, unde părinţii pliveau buruienile, coseau gazoanele şi tolerau mormăind sunetul pianului, la urma urmelor, omul cânta la radio, ca 130
- ERIK VALEUR -
intermezzo între ştirile despre Vietnam şi Suez şi reportajele despre luptele de stradă din Copenhaga şi Paris! Cadenţa lui puternică sufla seminţele răului de-a lungul gardurilor vii, până când nu se mai auzeau decât zdrăngănelile uşoare ale furculiţelor din argint pe farfuriile cu prăjituri de sub umbrelele de soare.
Într-o zi s-a petrecut ceva ciudat, pentru care nimeni nu avea o explicaţie potrivită. Când intensitatea muzicii creştea, cei doi fii ai pianistului alergau prin grădină de parcă erau conduşi de o baghetă invizibilă. În această după-amiază ei alergară din ce în ce mai repede şi mai sălbatic prin grădina lungă, îngustă, din spatele casei, până la poarta grădinii şi înapoi la terasă, iar la poartă şi înapoi. Ca două note din ce în ce mai sălbatice într-o partitură nebună alergară în sus şi-n jos, în jos şi-n sus, până când atinseră tempoul maxim şi, brusc, realizând imposibilul, se prăbuşiră în acelaşi loc, cu doar câteva secunde de întârziere – muşcându-şi vârful limbii cu aceeaşi precizie. Ambii au fost duşi cu ambulanţa la spitalul de urgenţă din Bispebjerg, unde medicii realizară
două mici miracole în paralel, prin care le-au cusut la loc vârful limbii.
Aceasta a fost una dintre acele coincidenţe stranii, care i-a făcut pe copii şi pe adulţi deopotrivă dintr-o suburbie nou dezvoltată, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, dar nimeni nu ştie nimic sigur, să bănuiască faptul că undeva, acolo sus, poate exista o putere mai mare – un destin superior care îi conecta pe oameni.
Pentru Orla Berntsen, care văzuse cele două ambulanţe venind şi plecând din nou, întregul episod avusese un cu totul alt sens, mult mai pământesc. Orla văzuse că mai întâi căzuse fratele mai mic şi, fiind un copil singur la părinţi, ghicise că fratele mai mare îşi recunoscuse şi acceptase destinul, din momentul în care îşi văzuse fratele mai mic pentru prima oară în leagăn – şi de-abia acum căzuse şi îşi muşcase vârful limbii, cu o întârziere de câteva secunde, aceasta fiind o parte din datoria sa universală şi iubirea sa 131
- AL ŞAPTELEA COPIL -
necondiţionată de frate mai mare. O iubire despre a cărei existenţă Orla ştia, dar nu o experimentase niciodată pentru sine: dragostea de frate, fidelitatea, prietenia eternă, certitudinea apartenenţei la o altă persoană – indiferent ce s-ar putea întâmpla.
Am fost, cu siguranţă, singura care l-a auzit plângând când se ducea acasă – singur, aşa cum o făcea întotdeauna.
Am înţeles destul de repede că Orla Berntsen avea cu totul alte probleme, diferite de cele două vârfuri de limbă muşcate şi că problemele sale nu puteau fi reparate cu un simplu fir şi cu intervenţia curajoasă a unui medic. Uneori nu ieşea din casă mai multe zile la rând. Apoi reapărea, un pic mai adus de spate decât înainte, un pic mai palid şi trăgându-şi nasul, cu ochii strălucitori şi părul zbârlit, de parcă ieşise dintr-un morman de moloz. Existau zvonuri că mama sa l-ar fi bătut, dar acestea nu putuseră fi dovedite şi, de fapt, era treaba lor, aşa credeau locuitorii cartierului.
În fiecare după-amiază, când Gurli ieşea din birou, se aşeza în fotoliul bleumarin din faţa ferestrei orientate spre vest, citea Billed Bladet şi intra într-un univers paralel, casa visurilor sale. Încercam în zadar să-mi imaginez de la distanţă ce vedea el acolo şi ce îşi dorea. Ideea de bază era că
tăcerea ei, atunci când stătea în fotoliul bleumarin, era datorată faptului că Orla se dusese la râul unde avusese loc cea mai mare catastrofa din viaţa lui.
Poate că mama lui ar fi trebuit să-i povestească totul, înainte de a fi prea târziu.
Despre sarcina şi despre ruşinea ei.
Despre bărbatul care dispăruse şi despre duhoarea covoarelor murdare dintr-o sufragerie plină de mucegai.
Despre priveliştea grădinii unde crescuse şi despre senzaţia pe care o avea pe piele când purta chimonoul roşu, pe care îl înfăşură în jurul abdomenului ei alb, bombat, după ce păcatul ei devenise irevocabil şi care îi aparţinuse mamei ei şi, înainte, mamei ei.
132
- ERIK VALEUR -
Despre tatăl ei, care stătea în fotoliul cu rezemători pentru cap, în timp ce degetele sale puternice se mişcau pe cotieră, în mişcări rotative continue, de jur împrejur, până când pluşul s-a uzat, ca ultima rămăşiţă a unei energii vitale enorme şi concentrate. El nu îşi privea fiica, se mulţumise să
se holbeze la peretele gol de deasupra capului ei şi să tacă, în timp ce degetele sale îi vorbeau prin mişcarea lor iritată, spunându-i că acum păcatul intrase în viaţa tinerei femei nesăbuite…
Pentru a aduce pe lume un copil orfan de tată.
Nimeni nu putea fugi de un asemenea păcat grav. Nimeni nu l-ar putea uita vreodată. Dezaprobarea va însoţi, de acum înainte, fiecare secundă a vieţii lor şi fiecare a gândurilor lor.
Nicio dragoste de mamă sau de tată nu era suficient de puternică pentru a anula acest principiu.
Când Gurli Berntsen realizase acest adevăr, înghiţise un borcan întreg cu cele mai puternice somnifere pe care le putea găsi şi dormise profund trei zile, până când se trezise din nou şi vomase încă trei zile. Două zile mai târziu se aruncase în bazinul portuar de lângă gara Svanemølle, dar fusese descoperită de un trecător şi scoasă din apă. Spitalul îi informase pe părinţii tinerei disperate cu privire la incident şi tatăl ei răspunsese aşa cum răspund bărbaţii şocaţi într-o astfel de situaţie – cu furie. Nu ştia altceva. Dar în lume există forţe mai puternice decât furia masculină, aşa cum dovediseră Magna şi domnişoarele sale în fiecare zi, şi în a treia zi după tentativa de sinucidere, mama lui Gurli scosese toate economiile familiei din cont şi cumpărase casa nr. 12
dintr-un cartier nou construit de case terasate, cu grădinile alungite şi cu gardurile vii umbroase, protectoare. La scurt timp după aceea s-a născut Orla.
Tânăra femeie îşi adusese copilul pe lume în maternitatea din Rigshospital şi îi ceruse asistentei să îl scoată din burtă
şi să îl ducă departe de ruşinea ei. Dar mama ei şi, deci, bunica lui Orla, se asigurase ca nepotul ei, în vârstă de câteva zile, să fie botezat în biserica spitalului şi să
133
- AL ŞAPTELEA COPIL -
