primească al doilea nume al soţului ei (pe care îl chema Jens Orla Berntsen). Acum, micuţul purta acelaşi nume ca bunicul său, o decizie care demonstrase încă o dată
înţelegerea femeilor pentru încrederea în sine masculină, veche de mii de ani.
Fără tragere de inimă, dar flatat, proaspătul bunic intrase în biserica spitalului şi îşi odihnise degetele, pentru o vreme, pe braţele rigide ale stranelor bisericeşti, în timp ce scotea un mârâit care putea fi interpretat ca „Amin”.
Astfel, micul Orla obţinuse o familie, în ciuda tuturor dificultăţilor.
Dar pe care, a doua zi, avea să o părăsească. El a fost dus cu un taxi la orfelinatul şi centrul de adopţii Kongslund, din nordul oraşului Copenhaga, unde energicele domnişoare de la Protecţia copilului trebuiau să aibă grijă de el, până când Gurli (care, spre uimirea tatălui ei, căzuse în depresie, în ciuda întregului sprijin pe care îl primise) se punea din nou pe picioare şi îşi aranja noul cămin. Această poveste, care fusese pusă cap la cap, puţin câte puţin, de Magna, din cele câteva confesiuni confidenţiale ale mamei sale şi din vizitele anuale făcute de către aceasta, era diferită faţă de cele ale copiilor daţi spre adopţie. Dar el înţelese deja din copilărie că
mama lui îl deportase la cămin pentru a se lămuri dacă îl dorea sau nu în viaţa ei – în principal, pentru a se proteja.
Din cauza nehotărârii ei, el ajunsese în Camera sugarilor, în întuneric, şi acest lucru se întâmpla de prea mult timp.
Când, în cele din urmă, i s-a permis să meargă acasă, Gurli l-a dus în camera lui, l-a pus în pătuţ, iar ea s-a aşezat în fotoliul albastru pe care îl moştenise de la tatăl ei, care murise cu un an în urmă. Degetele neliniştite au început să
tremure pe părţile lustruite ale braţelor fotoliului gândindu-se la bărbatul care îi fusese tată şi pe care îl îngropase cu un sentiment despre care nu putea vorbi cu nimeni.
După câteva nopţi în care fiul ei scâncise dincolo de peretele din faţa ei, ea decupase dintr-o revistă fotografia unui bărbat care râdea şi care arunca în sus o minge 134
- ERIK VALEUR -
portocalie de plajă şi i-o arătase. Bărbatul, care ar fi putut fi tatăl lui, stătea în soare şi îi zâmbea unui băieţel de pe plajă, iar mingea se ducea din ce în ce mai sus, la infinit, spre cer.
Şi ea îi povestea fiului ei că pe tatăl lui îl chema Pil, al doilea prenume al lui Orla de pe certificatul de botez.
Tatăl lui încă mai colinda prin lume, îi povestea ea lui Orla, pentru a căuta un loc în care să locuiască toţi trei, împreună.
În colecţia sa de poveşti clasice ilustrate, Orla citise, în următorii ani, despre bărbaţi ca el – Vânătorul de cerbi, Ivanhoe şi Căpitanul Grant care, împreună cu copiii săi, străbătuse gheţari, trecători montane şi vârfuri de munte, iar cu timpul îi devenise clar că orice aventură se termina bine dacă aşteptai suficient de mult. Soarta îi luase tatăl de lângă
el, dar într-o zi îl va aduce înapoi la Orla.
Era ceva care îl făcea pe Orla Berntsen extrem de special.
Trăise numai în jurul femeilor. Mai întâi, domnişoarele şi bonele din orfelinat, apoi mama sa, care (din câte ştia) nu adusese niciodată un bărbat între cei patru pereţi ai casei, de la mutarea sa în Frydens Vænge.
Dar, deşi Orla Berntsen putea concura cu orice fată în materie de intuiţie şi empatie, trăsăturile asociate în mod normal cu acestea, cum ar fi bunătatea, compasiunea, blândeţea, îi lipseau complet.
Psihologii de la Kongslund nu aveau nicio idee despre cum era el de fapt, deoarece nu le povestise nimic despre viziunile pe care le avusese în acei ani.
Din acelaşi motiv, prima lui experienţă cu sexul opus nu fusese foarte fericită. Fusese prima şi ultima oară când abordase spontan la altă persoană, cu toată încrederea de care putea da dovadă.
Băiatul crescut doar de mamă cunoscuse o fată care fusese crescută nu numai de unul, ci de doi taţi (bătrânul Sørensen şi fiul său lucrau pe imensul şantier naval din mijlocul oraşului Copenhaga). Din cine ştie ce motiv, chiar şi la opt ani, ea încă mai făcea în pantaloni, fără avertisment 135
- AL ŞAPTELEA COPIL -
prealabil şi fără explicaţie aparentă. Şi aşa, într-una din zile, când erau singuri pe stradă şi se uitau la balta mizerabilă
dintre picioarele ei, Orla scosese din buzunarul hanoracului o punguţă cu bomboane colorate. El îi întinse punga, dar ea îl privise fix, cu nişte ochi enigmatici, în care nu puteai citi nici bucurie, nici recunoştinţă.
Orla, de unsprezece ani, se apropie de ea şi îi şopti:
— Te voi învăţa acum un joc pe care nu îl ştie nimeni…
După aceea, fie suntem iubiţi, fie murim.
Ea îl privi fără să spună un cuvânt.
— Acum aşez opt bomboane la rând şi, dacă nu-mi dai un pupic, înainte să o bag pe ultima în gură, cea albastră, voi muri, pentru că este otrăvită.
Astfel, Orla aşeză opt bomboane de diverse culori pe bordură şi se ghemuiră amândoi. În loc să fie îngrijorată şi blândă, aşa cum ar fi impus situaţia, privirea ei era oarecum plină de speranţă, o privire pe care nu o putea interpreta.
Prima dată, a băgat în gură o bomboană galbenă, apoi una albă, una roşie, una de culoare portocalie şi din nou una albă, apoi una verde şi una maro. Acum rămăsese numai bomboana care însemna moarte, cea albastră, şi el văzu strălucirea febrilă din ochii ei. Doar nu avea de gând să îl lase să mănânce bomboana albastră? Nu putea să îl lase, doar ştia că va muri din cauza ei. Trebuia să-i urmeze planul şi să îi dea sărutul care i-ar fi putut salva viaţa… Dar ea îl privea, în continuare, plină de speranţă, cu ochii strălucitori şi cu capul înclinat, şi îşi împinsese limba roz în spaţiul dintre incisivii superiori.
Acela fusese momentul în care Orla Berntsen îşi dăduse seama că era numai un fir de praf într-un univers vast, un mic băiat cu pistrui, nas borcănat şi o mână murdară, care rămăsese în aer, în drum spre gură, condamnat la moarte de prima şi singura iubire a vieţii sale.
În acel moment, ea rostise cuvintele pe care un băiat sau un bărbat nu le-ar fi putut uita vreodată: 136
- ERIK VALEUR -
— Pot să nu te sărut şi să te privesc cum mănânci bomboana albastră…?
Resimţi şocul de atunci mai târziu, când era întins în patul său, seara, în întuneric.
Ce ar fi putut să-i răspundă?
Era toamna în care soarta avea să dărâme ultimele ziduri de apărare, pe care Orla, singuraticul din Frydens Vænge, le construise cu mare greutate în jurul lui, prin intermediul unui incident care părea a fi mai mult o coincidenţă.
După ce clopotele bisericii Søborger vestiseră apusul soarelui, uşa casei se deschise şi Orla Berntsen ieşi afară cu o găleată din tablă în mână privind atent în jur. Găleata era galbenă şi veche şi Orla se ducea, ca de obicei, la internatul din Maglegårds Alle. Ocoli casa pentru a ajunge la uşa din spate, unde era bucătăria, şi îl salută pe bucătar, care îi ciufuli zâmbind părul aspru şi îi umplu găleata cea galbenă.