Doi băieţi erau aplecaţi, într-un luminiş, deasupra unei vrăbii rănite, care se rotea pe pământ ca o muscă înţepată cu acul. Frunzele se roteau în aer, iar râsetele băieţilor se ridicau deasupra vârfurilor copacilor.
Aceasta fusese întâlnirea lui Orla cu adevăratul diavol: Karsten. Karsten cel cu constituţie masivă, pătrată, cu părul tuns periuţă. Şi Poul cu ochii de un albastru ca oţelul, răi ca ai satanei. Cei doi îi făcuseră cunoştinţă cu Benny, prietenul lor ciudat, un idiot, de aproape doi metri, care rătăcea neliniştit de-a lungul apei şi care, de obicei, stătea ascuns în tufişurile din avalul râului, de unde umplea toată pădurea cu mormăitul lui lipsit de sens. Cu timpul, oamenii din cartier se obişnuiseră cu el – îl porecliseră Prostul, iar Orla îl văzuse, de multe ori, ca pe o umbră în amurg.
Benny stăpânea un truc uimitor: făcând nişte grimase ameninţătoare şi cu o mişcare rapidă a capului, el îşi putea scoate ochiul stâng din orbită, astfel că acesta rămânea atârnând pe obraz, cu tot cu tendoane şi nervi. La fel de repede îl retrăgea la locul său. Acest truc uimitor le impunea 144
- ERIK VALEUR -
respect chiar şi unor băieţi căliţi, precum Karsten şi Poul.
Când îl întrebaseră dacă poate vedea ceva atunci când ochiul îi atârna pe obraz, el dădu din cap cu entuziasm şi strigă
„Da! Da!”. Poul nu îl credea, pentru că, după experienţele cu tatăl său beat, nu mai credea şi nu mai avea încredere în nimeni. Pe Orla îl înfricoşa privirea încruntată a prietenului său şi se cutremură la vederea ochilor mijiţi, de un albastru oţelit, cu care se uita la bărbatul cel înalt. Din când în când sclipeau cu atâta răutate, încât Orla simţea cum se înfierbântă, de parcă ar fi avut febră. Şi într-una dintre seri, pe când stăteau împreună, ca de obicei, şi se holbau la Benny, se întâmplă ceva ce nimeni din cartier nu va mai putea uita vreodată.
Karsten se dusese să îşi facă nevoile în spatele unui copac, iar Poul stătea acolo şi zgâria pământul cu un băţ. Aparent.
Imbecilul se aşezase între ei şi fredona, mulţumit de el însuşi, încântat de propria dibăcie şi de anturajul în care se afla – pentru că ochiul îi atârna voios pe obrazul stâng.
Mişcarea venise atât de brusc din întuneric, încât Prostănacul nu a avut nicio şansă să se ferească: ca o pasăre neagră împuşcată în întuneric şi care îi strivi globul ocular alb, într-un amestec de nervi însângeraţi. Când cretinul şi-a dat seama ce se întâmplă, a strigat „Nuuuuuuuu!” şi a apucat antebraţul plin de muşchi al călăului său – dar era, deja, prea târziu…
Cu o plesnitură, mâna puternică a băiatului îi smulsese ochiul lui Benny din orbită şi îl aruncase în înaltul cerului.
Acesta descrise un mic arc de cerc pe deasupra râului, până
când ateriză, cu o bufnitură slabă, undeva în apă.
Cei trei băieţi fugiseră prin pădure, umăr la umăr, râzând ca nişte demoni în care se transformaseră. În spatele lui Orla auzise strigătele nenorocitului – acoperite numai de râsul nazal al lui Poul, atunci când se oprea să ia câte o gură de aer. Se părea că Prostănacul rătăcea prin râu, mârâitul ieşindu-i din adâncul gâtlejului până când, în cele din urmă, se făcu linişte. Cei trei băieţi rămaseră nemişcaţi, privindu-se 145
- AL ŞAPTELEA COPIL -
înainte să se uite înapoi peste umăr. Ezitând, ieşiră din umbra copacilor înalţi şi se strecurară înapoi la râu. Destul de aproape de mal văzură faţa Prostănacului, cu orbita neagră, goală a ochiului, plutind între câţiva nuferi.
— La naiba, este mort! şopti Karsten.
Iar Poul şi Orla se priviră în tăcere.
Un braţ al uriaşului stătea nemişcat pe jumătate pe ţărm, ca o scândură ruptă. Întins, ca şi cum ar fi încercat să se agaţe de viaţă, deşi la sfârşit fusese nevoit să-i dea drumul.
Cumva, era o privelişte foarte paşnică.
Stăteau acolo în tăcere, privindu-l pe omul care căzuse în apa din faţa lor.
— Rămâneţi aici… Mă duc să aduc ceva, şopti Orla.
Cinci minute mai târziu se întorsese, cu un mic pachet în mână.
— Aceasta este şapca lui Erik – este mereu atârnată de balustrada de la intrarea în subsol.
Ceilalţi se apropiară şi, în lumina care venea de pe malul celălalt, văzu sclipirea din ochii lor. Cu toţii îl urau pe Erik, băiatul cel bun.
— Şi ia uitaţi, are numele scris în şapcă!
După mai mulţi ani, Orla îşi mai amintea o singură
imagine – bărbatul din apă şi cei doi prieteni ai săi, care stăteau în iarbă, cu picioarele uşor depărtate. La fel ca adversarii unui duel, dintr-unul din filmele western pe care le văzuse în cinematograful din Søborg, stăteau acolo, doar că duşmanul era deja mort.
Aruncară şapca în iarbă şi o lăsară acolo unde mâneca mortului se agăţase într-o rădăcină de copac. Mai târziu în acea seară băură bere Wiibroe-Flag în piaţa din Søborg şi intrară în şcoala lui Orla, de unde luară un proiector de diapozitive şi un casetofon şi ascultaseră, până în zori, The Doors şi Light My Fire.
Două zile mai târziu, poliţia îl ridica pe Erik de acasă. Ore întregi stătuse acolo şi plânsese, cu şapca albastră în faţa lui, pe biroul poliţiştilor. Soarta lui era, într-un fel, chiar mai 146
- ERIK VALEUR -
groaznică decât cea a lui Orla, pentru că, deşi părinţii săi au protestat, spunând că se dusese la culcare la ora zece, îndoiala îi va bântui toată viaţa, căci nimeni nu putea explica exact cum ajunsese şapca lui în iarba de pe malul râului, exact în locul din care omul fără ochi fusese scos din nămol.
Poliţia nu ştia ce se întâmplase cu omul mort. Poate că
fusese un accident nefericit şi se înecase, pur şi simplu (şi un peşte sau o broască îi mâncase ochiul). Ofiţerii cu greu îşi puteau imagina că băiatul plângăcios din faţa lor ar fi putut să-l doboare şi să-l ucidă pe Prostănac, pentru ca mai apoi să-i smulgă brutal ochiul şi să îl aşeze pe un pat de nuferi, de unde privea în sus, spre cer (aşa îl găsiseră). De aceea îi şi dădură drumul.
În pat, în întuneric, având în minte imaginea bărbatului şi a băieţelului cu mingea de plajă de culoare portocalie, Orla simţea căldura membrelor lui Erik, aproape ca pe o atingere fizică – aproape crezuse că îi simte respiraţia pe obraz şi pe frunte. Chiuli de la şcoală şi se refugie în dumbravă, se aşezase pe piatra cea mare legănându-se înainte şi înapoi. S-a dus până la râu, îngenunche destul de aproape de margine şi îşi privi reflecţia din apă.
— La ce visezi?
Orla tresări, speriat.
— Un băiat de treisprezece ani, care se oglindeşte în apă şi este pierdut în visare – asta nu poate fi decât ceva frumos.
Poate o fată?
Carl Malle îi făcu cu ochiul. Nu purta uniforma. Orla nu-l mai văzuse până atunci niciodată în dumbravă.
