Stătea cu ochii închişi, mâna cu negul bine strânsă în gură, gândindu-se intens şi concentrat la a treia şi ultima sa dorinţă. Bărbaţii cu lanterne nu aveau nicio idee, bineînţeles
– dar cred că eu ştiu ce îşi dorea…
140
- ERIK VALEUR -
Din acea zi, mânia rămăsese pentru Orla Berntsen singurul principiu de viaţă. Stătea treaz în întuneric, după ce mama lui se ducea la culcare, şi se gândea la inamic –
singurul nume pe care îl putea găsi pentru necazurile sale.
Inamicul era fără chip şi fără milă. În al doisprezecelea său an de viaţă, Orla dezvoltase o înclinaţie pentru violenţă, care avea să-l însoţească de-a lungul anilor. Ceva îl atrăgea, iar şi iar, spre capătul garajelor, unde cartierul copilăriei sale era limitat de un gard viu înalt de păducel. De cealaltă parte a gardului viu, se înălţau blocurile galbene cu şase etaje. Acolo locuiau familiile care nu-şi putea permite propria casă (nici măcar o casă terasată modestă). Gardul viu din păducel crescuse, de-a lungul anilor, atât de înalt şi de sălbatic, încât nu mai puteai privi pe deasupra lui. Cel puţin o dată pe săptămână, copiii aruncau pietre peste gardul viu, din casele terasate roşii, pietre care ar fi trebuit să lovească inamicul invizibil din blocurile galbene, şi nimeni nu arunca piatra la fel de tare şi de departe ca Orla. De parcă o nebunie teribilă
şi neîngrădită se instalase în corpul său îndesat şi sărea mai sus şi arunca mai puternic decât toţi ceilalţi, în direcţia zgomotului de pe cealaltă parte a gardului. Şi dacă o aruncătură era recompensată cu un ţipăt şi cu zgomotul unor paşi care fugeau, el râdea într-un fel care îi speria pe tovarăşii săi uneori mai mult decât pe inamic, deoarece ei se aflau de aceeaşi parte a gardului viu ca şi el.
În această etapă, chiar înainte de intrarea în pubertate, ar mai fi putut exista o salvare pentru un copil încăpăţânat, ca Orla – cel puţin, asta ar fi susţinut psihologii de la Kongslund. Apoi şi-a fi aprins pipele şi ar fi dat încurajator din cap, privind pe deasupra ramelor ochelarilor.
Asta era, desigur, o prostie.
La scurt timp după episodul cu negul, Orla a făcut ultimul pas pe calea care avea să-i curme copilăria atât de brusc –
trăgând un şut într-o minge aflată la capătul străzii şi aruncând-o pe acoperişul garajului.
141
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Dintr-un impuls, a sărit apucându-se de marginea acoperişului, dar a alunecat şi a aterizat cu degetele în mijlocul unei grămezi moi pe care un câine o lăsase acolo.
Mă aşezasem în spatele gardului viu şi văzusem cum ultimii piloni ai rezistenţei sale erau distruşi – nu aveam nevoie de telescopul Magdalenei pentru a vedea teroarea pură din ochii lui.
Restul zilei şi a scurtei sale copilării din Frydens Vænge, prin cartier a circulat un zvon care a devenit otrava vieţii sale:
Orla-cu-rahat-pe-mână-Orla-cu-rahat-pe-mână-Orla-cu-rahat-pe-mână…! Şi băiatul pe care încercam din răsputeri să
îl înţeleg a fugit spre casă cât îl ţineau picioarele sale puternice ca să-şi spele mâinile în baie, sub un jet de apă
fierbinte. Apoi a vomitat, gâfâind şi suspinând într-una, în timp ce lacrimile i se amestecau cu apa maro, de parcă
sufletul îi dădea pe dinafară şi de parcă apa murdară nu ar mai fi vrut să dispară niciodată. S-a refugiat apoi în dumbrava de pe râu – unde altundeva dar de data aceasta nimeni nu a venit după el ca să-l caute. La un moment dat i s-a părut că aude plânsetul mamei sale, dar era numai vântul printre copaci.
A doua zi, a aruncat un bolovan mare peste gardul viu, către băieţii care locuiau în blocurile galbene. Şi de data aceasta nu a auzit numai ţipete, ci şi sirenele maşinilor de poliţie şi ale ambulanţelor. Vocile nervoase de pe cealaltă
parte a gardului se auzeau toate de-a valma. Se spunea că
un băiat din blocul galben fusese dus, cu o rană deschisă pe frunte, la spitalul de urgenţă. Poate o să moară! striga inamicul de pe partea galbenă a gardului viu, dar nu se făcuse nicio anchetă, pentru că aruncătorul pietrei venea dintr-o lume separată, unde numele nu erau cunoscute.
Câteva zile mai târziu, doamna de la nr. 16 bătuse din interiorul geamului din bucătărie şi îl chemase la ea pe Orla, care stătea pe marginea trotuarului şi privea ţintă o baltă.
Ea îl invitase la masa din bucătărie şi îi oferise pâine cu gem roşu de căpşuni şi cu o cană de cacao groasă. La aceeaşi 142
- ERIK VALEUR -
masă stătea şi soţul ei, domnul Malle, care venea în fiecare zi acasă într-o uniformă neagră de poliţist, purtând o servietă
maro sub braţ. Orla era sigur că va vorbi cu el despre incidentul cu băiatul din blocurile galbene, dar domnul Malle doar îi zâmbea. Şi în următoarele luni Orla fusese singurul băiat de pe stradă pe care masivul bărbat îl saluta.
Poate că faptul că îl cunoştea pe poliţist l-a făcut neatent, în orice caz, a fost complet nepregătit pentru ceea ce s-a întâmplat câteva zile mai târziu, când se afla în zona dintre Lauggårds Alle şi Gladsaxevej – la marginea blocurilor galbene – căutându-i cu privirea pe inamicii săi.
În faţa unei uşi îl văzu pe Carl Malle, cu mâna pe umărul unui băiat firav, al cărui cap era bandajat cu un pansament gros, alb. (Arăta ca Lawrence al Arabiei. Orla văzuse filmul la cinematograful din Søborg.) Malle nu purta uniforma, dar îi pusese copilului, pe capul bandajat, o caschetă neagră de poliţist.
Orla ar fi vrut să-i strige ceva cunoştinţei sale, dar de pe buzele lui nu s-a auzit niciun sunet.
În schimb, a făcut un ocol mare în jurul celor doi şi a fugit în jos, spre dumbravă, unde rămăsese până când se întunecase. Ceva din el se rupsese, fără a şti motivul.
Dumbrava era locul în care Orla şi-a petrecut cel mai multe timp în al treisprezecelea său an de viaţă. Străbătea terenul sterp dintre Grønnemose Alle, Horsebakken şi Hareskowejen, alerga de-a lungul râului şi pătrundea adânc în stufăriş. Şi acolo, într-o poieniţă, exista o piatră mare. Pe această piatră
îşi petrecea serile, cu ochii pe jumătate închişi, pentru ca apa să nu-l răstoarne, şi se gândea la tatăl său, care nu se mai întorsese. Mama lui îi spusese odată o poveste despre o piatră enormă, care în realitate fusese un om pe care un uriaş îl transformase în stană de piatră cu privirea sa diabolică. Şi l-am văzut mângâind piatra, de parcă ar fi fost o persoană iubită, dispărută. Observasem cum punea broaşte, insecte şi fluturi pe piatra cea mare şi cum le străpungea cu cioburi de sticlă, pe care le adunase de pe drum. Făcea acest 143
- AL ŞAPTELEA COPIL -
lucru absent, cu mintea în altă parte, şi când ziua se apropia de sfârşit, îşi curăţa locul de aripi de fluture, picioare de păianjeni şi ochi de broască şi mai mângâia o dată suprafaţa ca pe o mână moale, acoperită de murdărie. Imaginea mă
emoţiona şi mă întorceam acasă la Magdalena, îmi aşezam capul în poala ei şi plângeam până când imaginile dispăreau.
Aşa au trecut ultimele luni din copilăria lui Orla Berntsen, într-o singurătate din ce în ce mai disperată, pe care nicio fiinţă vie nu şi-ar putea-o imagina. Între imaginile tulburi cu tatăl din imaginaţia lui, pietrificat şi dispărut, şi imaginea reală a lui Guril în fotoliul albastru cu spătarul înalt, ţintuind cu privirea peretele din spatele lui, în timp ce degetele începeau să mângâie, tremurând, braţele albastre, în cercuri mici, mici…
Toate acestea s-au sfârşit într-o după-amiază, când soarele apunea în spatele caselor din Bellahøj şi, când auzise, jos, la râu, bubuitura unei puşti cu aer comprimat.