Apoi Orla se plimbă spre casă, pe sub felinare, până când nu îşi mai putu reţine curiozitatea, se opri şi scoase capacul găleţii, pentru a băga degetul în sosul fierbinte cu cârnaţi, chiftele, coaste, friptură şi cartofi aburinzi, care străluceau albe în lichidul maro. Rămăsese în umbra copacilor şi îşi linse sosul de pe degete, uitând complet că timpul trecea şi că mâncarea se răcea. Atunci îi trecură prin cap gânduri pe care nu le înţelesese decât mult prea târziu.
Catastrofele se anunţă de cele mai multe ori ciudat şi nevinovat şi, dacă ar fi înţeles atunci jocul în care era implicat, ar fi blestemat pentru totdeauna seara în care îşi adunase tot curajul şi îl întrebase pe Erik, cel mai popular băiat din Frydens Vænge, dacă vrea să-l însoţească la internat, în drumul lui cu găleata galbenă.
Curiozitatea lui Erik era atât de mare, încât, surprinzător, fu de acord să-l însoţească. Pe drumul spre casă Orla se oprise, scosese capacul şi băgase un deget în conţinutul aburind, maro, pentru ca noul său prieten să poată vedea ce bunătăţi îi aşteptau pe Orla şi pe mama lui la cină.
— Dezgustător, spusese Erik. Chiftele scârboase.
137
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Mâncase deja şi la el acasă chifteluţele nu erau aduse într-o găleată galbenă, ci erau preparate în propria bucătărie confortabilă, unde se găteau o grămadă de feluri de mâncare şi se cânta şi, în plus, chifteluţele îi erau servite pe un frumos platou din sticlă, pe care mama lui Erik aşezase şervete groase, de un albastru-deschis, croşetate chiar de ea.
— Scârbos, spuse Erik încă o dată, când Orla îşi linse sosul de pe degetul arătător. Ai un neg pe deget…!
Subiectul se schimbase brusc şi fără milă şi soarta se trezi cu o smucitură. Pe degetul arătător, chiar deasupra primei falange, stătea o chestie gri-maronie. Sub sosul strălucitor aproape că părea viu.
Reacţionase într-o clipită – şi această reacţie fusese fatală.
— Ştiai că unele dintre cele mai secrete dorinţe se îndeplinesc atunci când striveşti un neg?
Erik îl privi cu scepticism, dar în acelaşi timp era atât de fascinat de excrescenţa maro de pe degetul unsuros, încât rămase locului. Orla strivi negul, apăsându-l ferm între arătător şi degetul mare şi lăsă conducerea într-unul din cele mai decisive momente ale copilăriei sale, în seama acestei idei complet idioate. Încă se mai putea opri şi admite că nu avea dorinţe ascunse şi că nu avusese niciodată. Poate că
totul ar fi fost altfel, poate că viaţa lui ar fi semănat cu cea a mamei sale – de la tinereţe până la bătrâneţe, o navetă
tăcută între casă şi birou. Dar era prea târziu.
Noul său prieten se aplecă în faţă şi Orla simţi cum dezgustul acestuia se transformă în fascinaţie. Simţea căldura unui alt corp, respiraţia pe faţa lui, auzea cum inspira aerul pe nas şi văzu cum îşi strânge buzele de concentrare. Şi apoi simţi corpul prietenului său lipit de al lui, iar acesta fusese cel mai frumos moment pe care îl trăise vreodată; erau prieteni, totul devenise dintr-odată atât de ciudat de familiar, de parcă Erik era fratele său (abia îndrăznea să se gândească la asta) şi strânsese atât de tare, cu toată puterea, mai puternic decât strânsese vreodată pe 138
- ERIK VALEUR -
cineva sau ceva şi… negul plesnise, iar Erik scoase un ţipăt puternic, disperat.
Un jet subţire din protuberanţa colorată îl lovise direct în ochi şi picături galbene, dezgustătoare, îi stropiră obrazul stâng. Ţopăia pe bordură ca un nebun, cu ambele mâini pe faţă şi cu ochii strânşi, ţipând ca din gură de şarpe.
— Acum ne putem pune ce dorinţă vrem! strigă Orla, încercând să-i acopere ţipetele.
Dar de la prietenul său nu veni nicio dorinţă, nici măcar una singură, numai un suspin susurat.
— Îmi doresc un autobuz lung, roşu, cu care să putem merge împreună să înotăm la Bellevue! rosti Orla. Un autobuz londonez!
Erik fugi cât putea de repede, înapoi spre Frydens Vænge.
Şi Orla o zbughi atât de repede pe urmele lui, încât capacul sări de pe gura găleţii care se balansa, dar Orla nu observă.
— Îmi doresc un Bluebird, cu care să putem merge cu 800
de kilometri pe oră… Şi apoi ţi-l dăruiesc ţie! strigă el.
Aceasta era a doua lui dorinţă şi într-o clipită îi veni în minte cea mai bună dorinţă pe care o avusese vreodată.
— Eşti… complet nebun… nenorocitule! ţipa Erik printre suspine. Acum îmi vor creşte negi în ochi… şi voi orbi!
Orla îşi imagina cum lichidul infecţios intra în pielea lui Erik şi cum o masă maro, voluminoasă, creştea din ochiul lui Erik şi îi acoperea jumătate de faţă. Va trebui să se ascundă
tot restul vieţii în spatele unei măşti sau va fi nevoit să-şi tragă peste cap o cagulă. Dalele de piatră de sub picioare dispăruseră şi greaţa începu să i se răspândească prin intestinele tremurânde. Erik dispăruse după colţ, la garaje, şi trântise rapid uşa casei, iar ţipetele lui se opriră. Prietenul pierdut ajunsese acasă.
Abia acum observă că sosul, chiftelele şi cartofii fierţi se vărsaseră pe lângă găleată, în vâltoarea evenimentelor.
Mâncarea nu mai era bună de nimic. Mama lui va trebui să
se culce nemâncată. Incidentul luase, în aproape un minut, proporţii catastrofale. Aruncă găleata pe ultima dală de 139
- AL ŞAPTELEA COPIL -
piatră din pragul uşii şi fugi cât îl ţineau picioarele, până la crâng. Fugea în întuneric, aşa cum se obişnuise de la o vârstă fragedă, aşa cum făcea aproape toţi copiii de la Kongslund atunci când se simţeau băgaţi la colţ. Eu ştiam asta mai bine decât oricine altcineva.
Se târî într-un tufiş cu ţepi din apropierea podului şi băgă
în gură degetul arătător maltratat, care tremura şi sângera, rănit, închise ochii şi simţi cum frica îi creştea în stomac şi se ridica în gât, de unde curgea, vâscos şi fierbinte, pe bărbie, picurând pe pământ. Nu era sânge, ca în revistele cu comando despre bătălia de la Tobruk, ci sos de la internat, amestecat cu fiere şi teamă galbenă, caustică, pentru că ştia exact ce va urma: de acum înainte, ceilalţi băieţi îl vor tachina şi mai rău decât de obicei, Palle şi Bo, Henrik şi Jens… Nu vor înceta niciodată să îl hăituiască.
Ploaia începuse la miezul nopţii. Mama lui alerga cu găleata goală, stricată în mână prin Frydens Vænge, din uşă
în uşă, întrebând cu vocea tremurândă de fiul ei, pierzând astfel şi ultima fărâmă de respect din partea celorlalţi părinţi (Ce fel de mamă este aceea care nu poate avea grijă de singurul ei copil?).
Resemnaţi, taţii îşi părăsiseră fotoliile, orice altceva ar fi fost de lipsă de omenie, se înarmaseră cu lanterne şi alergară, într-un şir lung, spre râu.
Chiar înainte ca oamenii să apară dintre tufişuri, Orla Berntsen auzise o voce în întuneric, nu mai tare decât foşnetul frunzelor, o şoaptă care îi spunea încontinuu aceeaşi propoziţie, de parcă era închisă în capul lui. Aş vrea să fiu o stea, spunea vocea şi Orla crezu că fraza venea dintr-o lume care existase cu mult înainte de momentul în care conul de lumină căzuse pe capul lui („Iată-l, micul idiot!”).
