— Nu… Mă gândeam… la nimic special.
Oare domnul Malle avea ordin să-l ridice?
— Am venit doar să văd ce faci. Îmi aminteşti de cineva pe care l-am cunoscut. Nu te aprinde atât de repede.
În vocea poliţistului se simţea o nuanţă stranie de mândrie.
Orla se lăsă să alunece de pe piatră.
— Trebuie să mă duc să iau mâncarea.
147
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Nu, nu trebuie. Mama ta a mâncat cu noi. Am discutat despre viitorul tău.
Mama lui nu mâncase niciodată cu alte persoane. Nu mânca nimic altceva în afară de ce conţinea găleata galbenă.
Orla Berntsen era şocat.
— Nu-ţi face griji. Am găsit o soluţie.
Orla stătea în iarba umedă şi se legăna uşor. O soluţie.
Aveau de gând să-l trimită la închisoare?
— Trebuie să pleci din Frydens Vænge, spuse poliţistul.
Departe de băieţii de aici. Am găsit un internat pentru tine, la Sjællands Odde.
Câteva zile mai târziu, Carl Malle făcuse rost de documentele necesare, iar mama sa îl condusese în tăcere până la gara centrală din Copenhaga.
— Pe curând, îi spusese.
El tăcuse.
Părăsise cartierul copilăriei sale, cu certitudinea că era singur pe lume, şi că dispariţia sa de-abia dacă fusese observată de ceilalţi copii. Fiul lui Gurli Berntsen, secretara ştearsă, plecase. Ce importanţă avea?
În lunile de după plecarea sa, el a fost vizitat în mod regulat de psihologi fumători de pipă de la Kongslund, cărora trebuia să le povestească despre copilăria din Frydens Vænge (şi o dată chiar despre Prostănac, dumbravă şi despre atacul brutal).
Dar oare de unde vine această furie copleşitoare şi de ce îi loveşte ca un berbec pornit din iad, în timp ce alţii sunt scutiţi?
Am urmărit maturizarea lui Orla Berntsen din Frydens Vænge ascunsă în locul meu din gardul viu de păducel şi i-am observat distrugerea lentă, pe care nimeni nu încerca să
o oprească. Aşa iau naştere anomalii în suflet, cum ar fi o înclinare caracteristică a capului sau curbura nasului, fără
ca cineva să reacţioneze. Umilirea lui Orla nu era nici de la Dumnezeu, nici de la diavol, ci chiar de la oamenii care trecuseră prin viaţa lui, care ar fi trebuit să îl protejeze cel 148
- ERIK VALEUR -
mai mult – aşa cum spusese Magdalene (care sâsâia mai tare decât în timpul vieţii) – de la propria sa mamă.
Această agresiune adânc înrădăcinată în adolescentul Orla era cea care îi speria pe adulţi, o furie care, în alte împrejurări şi sub un strat mai subţire de civilizaţie, ar fi explodat înainte ca Orla să poată percepe măcar şansa unei cariere. Magdalenei nu i se părea că există vreo diferenţă
notabilă între băiatul care plecase la Sjællands Odde şi bărbatul care, patru decenii mai târziu, cu o eficienţă sobră, bifa un caz după altul în Ministerul de Stat.
Târziu, într-o după-amiază, Carl Malle veni să îl viziteze la internat.
— Îţi lipseşte Frydens Vænge? întrebă el.
Orla nu îi răspunse la întrebare. Singurul lucru care îi lipsea cu adevărat era fotografia de pe perete, cea cu bărbatul şi cu băiatul, cu mingea de plajă de culoare portocalie.
— De ce i-ai dat băiatului din blocul galben cascheta ta de poliţist? întrebă Orla.
— Băiatului din blocul galben?
— Cel pe care l-am rănit cu piatra mea. Cu bandaj alb. Am văzut că i-ai pus cascheta pe cap.
— Nu cunosc pe nimeni din blocurile galbene, minţi poliţistul.
Orla simţi fizic minciuna şi îşi plecă privirea, ca să nu i se observe furia.
În ziua în care Orla se întoarse la Frydens Vænge – trei ani mai târziu, Magdalene a venit să mă viziteze. Se aşeză în scaunul cu rotile, legănându-se înainte şi înapoi, aproape ca pe vremuri.
Marie, îmi spuse între câteva respiraţii scurte şi se aplecă
primejdios de mult într-o parte. Reţine cuvintele mele, Marie.
