— Îmi doresc foarte tare să ştiu unde locuiesc ei, am spus şi m-am identificat cu ea în oglinda pe care o uram amândouă la fel de mult. Eram pe deplin conştiente de urâţenia noastră – şi cred că oglinda văzuse puterea noastră
comună şi, prin urmare, câteodată tăcea.
Da, te înţeleg, spunea prietena mea pe viaţă, sâsâind uşor.
— Oare aş putea…?
…bineînţeles că poţi, Marie. Dar trebuie să fii atentă şitrebuie să păstrezi distanţa. Nu trebuie să te dai de gol, pentrucă ei nu-şi mai amintesc de Kongslund. Şi poate că părinţii lornu le-au povestit despre noi.
— Da, da, spuneam eu ascultătoare. Înţeleg.
Trei zile mai târziu, îmi luam la revedere.
Era în primăvara anului 1972 şi, în acel moment, trecuseră trei ani de la moartea Magdalenei. În fiecare noapte, când peste Kongslund se aşternea liniştea, vorbeam despre ancheta mea, despre însemnările şi aşteptările noastre detaliate. Eram pregătită.
Dis-de dimineaţă m-am trezit şi am deşurubat telescopul din suportul de alamă care îl ţinea prins de scaunul cu rotile, l-am pus în geanta de umăr gri şi am luat autobuzul de pe Strandvej până la primărie şi de acolo mai departe, către Emdrup Plads şi Søborg Torv, unde m-am urcat în autobuzul numărul 168, cu care am mers până la intersecţia dintre Gladsaxevej şi Maglegårds Alle.
M-am luat după indicatoare şi am continuat să merg pe trotuarul care, în cele din urmă, m-a condus la casele terasate de culoare roşie; ajunsă acolo, am privit în jur.
126
- ERIK VALEUR -
Totul era ca în visele mele şi ca în puţinele însemnări pe care le copiasem din jurnalele secrete ale Magnei. În prima vară a noii mele vieţi, aceasta era una dintre excursiile mele preferate, despre care, totuşi, nu am vorbit decât cu Magdalena. Şi ea nu m-ar fi trădat. Nici măcar în faţa noului ei prieten din viaţa de apoi, Regele-Cetăţean (pe care bineînţeles că îl fascinase).
Orla a fost primul pe care l-am vizitat, pentru că de el îmi aminteam cel mai bine. În cele din urmă, el venise cu mama lui în vizită, copil fiind.
Pe o hârtie din dosarul Magnei, cu însemnările medicale, scria: A trimis din nou psihologii la Søborg, Orla Pil Berntsen, problemă serioasă, urgent.
Totul suna destul de dramatic şi îmi stârnea foarte tare curiozitatea.
Din ascunzătoarea mea din parc îl priveam pe Orla prin telescopul Magdalenei. El stătea aplecat peste piatra mare pe care părea să o îndrăgească foarte mult. Părea să viseze, atunci când nu se gândea agitat la câte îl aşteptau acasă şi în viitor. Dacă cineva i-ar fi spus vreodată că într-o zi va deţine unul dintre cele mai importante posturi din Ministerul de Stat, nu l-ar fi crezut.
Seara porneam în direcţia opusă, spre casă, şi în timpul călătoriei îmi notam detaliile. Urmând exemplul mamei mele adoptive, scriam totul în jurnale.
În timp ce toţi ceilalţi copii se jucau cu seturile de construcţii Meccano, eu încercam din greu să pun cap la cap bucăţelele de realitate pe care le obţinusem din spionajul meu, pentru a alcătui un întreg. Absenţa mea nu fusese niciodată observată, pentru că în acei ani Magna îşi conducea orfelinatul cu o energie colosală, deoarece din pricina noii legi a adopţiilor trebuiau aduşi mai mulţi copii din ţări îndepărtate. În lumea ei, eu eram – sau ea mă vedea a fi – complet normală şi capabilă să am grijă de mine.
Totuşi, pentru siguranţă, îi spuneam că mă duc la grădina zoologică cu o prietenă pe nume Lise, chiar dacă această
127
- AL ŞAPTELEA COPIL -
prietenă exista numai în cântecele vechi pentru copii. Nu mă
întreba niciodată cine era această prietenă şi unde locuia.
În aceste luni, plecam pentru a înfrunta lumea. Lumea de afară, despre care ştiusem întotdeauna că există.
Eram invidioasă pe viaţă şi mă temeam, cu o intensitate despre care nu mă avertizase nimeni, niciodată. Poate că
Magdalene nu văzuse cu adevărat pericolul, în starea ei semi-celestială. Ea mai subestimase odată demonii care se adăposteau în colţuri atât de întunecate, încât nimeni nu bănuia nimic.
Dar poate că ştia, de asemenea, foarte bine, că nu aş fi putut fi oprită de niciun avertisment din lume.
128
- ERIK VALEUR -
7
ORLA
1961-1974
Deja după o noapte de la moartea ei, Magdalene aconfirmat cuvintele cele mai importante care se aplicau pentrufiecare copil. Singura propoziţie pe care nu aş putea-o uita,indiferent ce s-ar fi întâmplat. Dacă ai găsit un prieten, ai oşansă – dacă nu găseşti niciunul, eşti pierdut.
În cazul unor copii, frica de întuneric creşte în tăcere, fără caadulţii să observe ceva; poate că auzeau zgomote noaptea,uneori, în spatele unui zid, dar par a nu face legătura dintreaceste sunete cu ceva important – şi, prin urmare, distrugereapoate progresa implacabil.
L-am numit în secret Orla, singuraticul, pentru că fugea prin cartierul de case terasate, de parcă o întreagă armată de demoni era pe urmele lui. Ştiu că unii dintre psihologii de la Kongslund se temeau literalmente de el, mai ales după
uciderea acelui biet imbecil.
Toată primăvara mi-am petrecut-o în spatele unui gard viu şi l-am privit pe Orla Berntsen, care mai târziu a ajuns mare în Ministerul de Stat. Al doilea prenume, Pil, îl primise de la tatăl său, pe care nu îl cunoscuse niciodată şi a cărui existenţă nu o putuse dovedi.
El stătea acolo, în umbra garajelor din cartierul de case terasate Frydens Vsenge, un băiat mic, bine construit, cu pistrui, buze pline, mari, o faţă lungă, în formă de pară şi cu părul blond, ciufulit – un băiat de unsprezece ani, care îşi exagera stângăcia naturală şi juca rolul de clovn. În gaşca de prieteni care îl înconjurau se antrena mereu şi râdea încontinuu, cu arta uluitoare a disimulării, mergea mereu cu jumătate de metru în urma băieţilor populari şi pe terenul de fotbal era mai mereu ales ultimul, atunci când se formau 129
- AL ŞAPTELEA COPIL -
