MAGDALENE
7 MAI 2008
Desigur, Carl Malle fusese obligat să o viziteze pe vechea saaliată, Magna. Nu mă îndoisem nicio secundă că o va face.
Dar chiar dacă ar fi vorbit toată seara şi toată noaptea, nuar fi găsit nicio soluţie. Procesul declanşat de scrisoare nuputea fi oprit.
Cine cunoştea numele de John Bjergstrand avea să ialegătura cu ziarul şi, mai târziu, cu postul de televiziune.
Aveam certitudinea că televiziunea va prelua povestea (laurma urmei, televiziunea era plină de aluzii la relaţii intimeinterzise şi scandaluri în care erau implicate celebrităţi);danezii erau un popor fericit, vorbăreţ, într-o ţară mică. Dacă
cineva ieşea aici din cadru nu rămânea neobservat.
Soarta te duce – ca de obicei – pe drumul pe care vrea ea şi poate dragostea mea pentru Magdalene fusese cea care pusese totul în mişcare.
Aveam doar opt ani când murise şi plânsesem o săptămână întreagă. Ni se acordase şansa să petrecem numai doi ani împreună. Între noi erau şaptezeci şi doi de ani şi ea dispăruse din lumea mea fizică atunci când omenirea vizita, pentru prima dată, un alt corp ceresc. Chiar că fusese ciudat. Eram convinsă că ambele evenimente erau legate, într-un mod inexplicabil.
Stăteam în braţele mamei mele adoptive, Magna, în biserica de la Søllerød, unde cântam pentru cei morţi şi cred că pastorul înţelesese că această ceremonie era una foarte specială. În biserică predominau nişte sunete ca de lovituri şi sforăieli, ca şi cum nişte elefanţi enormi ar fi dat năvală prin tufişuri, la cotitura unui râu, o stare de spirit pe care numai femeile puternice o pot produce. Uimitoarea doamnă Krantz 116
- ERIK VALEUR -
de la Protecţia copilului era acolo, toate bonele şi infirmierele, precum şi psihologul nou angajat. Mama mea adoptivă
Magna cânta cu zel, versurile liedului trecând ca avioanele enorme, din nările ei spre altar şi se ciocneau de pereţii văruiţi în alb, care aruncau înapoi ecouri slabe.
— Ce vom spune atunci când vom vedea luminile stelelor?
spunea liedul, dar în această societate, în această paradă a femeilor binevoitoare, aceasta nu era o întrebare.
Mă gândeam la Magdalene. Nu îi era teamă de moarte în sine, ci de călătoria pe tărâmul morţilor.
— Nu au rampe pentru scaunele cu rotile, glumise ea cu câteva zile înainte de aselenizare, înainte să scoată un fel de scârţâit şi să se sprijine pe mânerul scaunului său, chinuită
fiind de un spasm infernal.
Era convinsă că trupul ei strâmb nu s-ar fi potrivit cu un sicriu normal şi, prin urmare, cu prevederea caracteristică, luase o decizie pentru a evita această complicaţie. Ultima ei dorinţă era scrisă pe o foaie volantă de hârtie, pe care o împăturise pe jumătate şi o aşezase pe cufărul din lemn de ulm din camera ei de zi.
Când voi muri, vreau să fiu îngropată sub fagul bătrân,lângă părinţii mei. Dar nu într-un sicriu, ceea ce ar fi dificilpentru toată lumea, în special pentru autoarea acestorrânduri, înainte ca trupul meu deformat să fie băgat cu forţaîntr-o cutie îngustă, după moarte, prefer să fiu incinerată.
Şi, pentru mai multă siguranţă, adăugase: Oamenii nu ar trebui să fie deranjaţi nici după moartea mea. Nu vreau să
existe discuţii despre cum să îmi lege braţele de corp şi cumtrebuie să-mi disloce genunchiul, pentru a rezolva această
problemă.
Magdalene se gândea întotdeauna la toate.
Presupun că este posibil, aşa cum arăt eu, să fiu băgată
într-un cuptor; ar fi chiar păcat şi, în plus, scump, să ardeţi unsicriu bun, spaţios, scrisese ea, inclusiv alte şase cuvinte subliniate: Scaunul cu rotile puteţi să îl lăsaţi afară!
117
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Ea fusese întotdeauna revigorant de practică şi nu trebuie trecut cu vederea că, mai mult ca sigur, avusese nevoie de o lună pentru a scrie aceste scurte instrucţiuni cu privire la ceea ce trebuia să se întâmple după moartea ei. Într-un sertar al cufărului se aflau jurnalele şi telescopul ei, care îi aparţinuse regelui Frederik al VII-lea, primul proprietar al vilei Kongslund.
Magna care, ca directoare a orfelinatului, avea, mai mult ca sigur, un caracter la fel de practic ca al decedatei, primise scaunul cu rotile de la pastor, după ceremonie. Nu se ştia când un copil de la Kongslund ar fi putut folosi un astfel de obiect. Îl găsisem mai târziu în şopron. Stătea acolo, cu scaunul său uzat din piele, ca un obiect amorf, iar eu l-am luat şi l-am adus în camera mea. Când dorul de prietena mea moartă era prea mare, mă aşezam în el. Şi, destul de ciudat, cu trecerea anilor creştea şi dorul meu când mă
aşezam pe scaun; până la urmă, stăteam mai mult pe monstrul deformat decât pe scaunul meu din mahon, fabricat manual de maestrul Thomas Chippendale în persoană. Oamenii din jurul meu trebuie să mă fi considerat foarte ciudată. Cred că numai copiii dezvoltă capacitatea de a se face invizibili în aproape orice situaţie şi în orice loc, iar în anii după moartea Magdalenei am fost mereu retrasă şi de-abia puteam fi văzută de ochii adulţilor. Această forţă poate fi comparată cel mai bine cu un miraj. Ea vine şi trece, cum îi convine fiecăruia. Pentru unii adulţi, aceşti copii semi-invizibili sunt foarte periculoşi, deoarece ei deţin cheia pentru o lume pe care ei, adulţii, nu îndrăznesc să o viziteze.
În cazul meu, în special, a fost deosebit de rău, pentru că nu se ştia de unde veneam şi unde mă duceam. Când eram vizibilă, atrăgeam asupra mea toate privirile de îndată ce intram într-o cameră, chiar şi atunci când distinşii oaspeţi erau implicaţi într-o discuţie cu directoarea casei Kongslund.
Dintr-odată stăteam, cu aura mea întunecată, stranie, pe covorul Rya – înaltă de un metru şi jumătate, diformă – şi cred că ştiu de ce se speriau când mă vedeau.
118
- ERIK VALEUR -
Magna râdea apoi gălăgios, pentru a detensiona starea de spirit.
— Ne găsim cu toţii în acest loc, într-o situaţie deosebită, fără a cunoaşte niciunul din cele două capete ale vieţii noastre, spunea ea, ca o explicaţie pentru creatura ciudată
care apărea în pragul uşii.
De aceea, ce se întâmplase în zilele după aselenizare şi după înmormântarea Magdalenei era perfect logic. Nu am simţit niciodată că ar fi fost de neînţeles sau un miracol –
sau un semn de la Dumnezeu sau de la diavol –, că draga mea prietenă revenise la viaţă, de parcă nu ar fi fost plecată
