Numai dacă nu s-ar fi terminat atât de repede.
Orla Berntsen se întoarse spre ministrul său şi observă, pentru prima dată, o nuanţă de grosolănie sub trăsăturile fine, aproape feminine.
Şocul dezvăluirilor din ultima zi fusese la fel de violent ca şi îmbrăţişarea neaşteptată a unor oameni străini, declanşând între ei un sentiment de incertitudine ciudată.
Teama se instalase în Ministerul de Stat – ca să spunem aşa, prin e-mail –, se strecurase pe sub pielea puternicului bărbat şi îi schimbase, într-adevăr, aspectul general.
Teama celuilalt bărbat scosese la suprafaţă agresiunea lui Orla Berntsen, care se stăpânea cu greu – deşi putea înţelege toate considerentele pe care le dezbătuse, înainte cu câteva minute, cu Vrăjitorul. În cazul unui scandal, aşa cum sugera articolul din Fri Weekend – cu privire la adoptarea ilegală a copiilor părăsiţi de bărbaţii puternici la care ar trebui să
răspundă Kongslund, ministerul va fi invadat de atacurile răutăcioase ale presei. Danezii iubesc execuţiile publice.
Din ce cauză a fost susţinut financiar Kongslund atâţia anide guvern? Există vreo legătură? Şi dacă nu: cum de patronulacestei case de copii, ministrul de stat Ole Almind-Enevold, nua observat înşelătoria?
Şi câţi bani au investit, de fapt, contribuabilii în această
afacere, de-a lungul timpului?
Nu istoria orfelinatului Kongslund şi a copiilor abandonaţi ainaţiunii a ajutat la victoria electorală a guvernului, în 2005?
Ce are de spus partidul despre faptul că celebra casă decopii, care le-a protejat pe cele mai vulnerabile persoane dinsocietate, pe cei extrădaţi, i-a servit în secret numai pe ceiputernici şi pe cei mai influenţi?
110
- ERIK VALEUR -
Puterea simbolică nu trebuia să fie subestimată. Aceasta l-ar putea face pe al doilea cel mai important om să cadă pe ultima treaptă din sala tronului, pe care prim-ministrul se aşezase pe testamentul său politic, lăsând ca ultimele sale
„fluide” să se infiltreze într-o batistă cu monograma roşu aprins a partidului.
Ole Almind-Enevold nu îi va succede niciodată.
Şeful personalului îşi privi superiorul. Erau o pereche inegală, pe care colegii lor îi considerau, de douăzeci de ani, a fi: elevul taciturn şi mentorul său, ministrul justiţiei al unui guvern bolnav, care tocmai demisionase. Orla nu se îngrijorase niciodată din acest motiv. Se recunoştea în bărbatul mai în vârstă – şi nu avusese nicio ezitare atunci când plătise preţul pentru intrarea sa în administraţia de stat cu singura prietenie pe care o avusese vreodată. Doi tineri jurişti care visaseră la o practică comună – şi acum drumurile lor se despărţiseră. Unul din ei, Søren Severin Nielsen, o luase pe o cale, în semn de protest sau la întâmplare, care se încrucişa, aproape inevitabil, prin diferite ministere, cu cariera abruptă a lui Orla. El devenise avocatul solicitanţilor de azil.
— Există un motiv pentru care te-am chemat.
Vocea ministrului suna ciudat de înăbuşit şi liniştit în biroul înalt. Orla Berntsen îşi întinse degetele la spate. Îl mânca dosul palmelor, iar furia nou descoperită împotriva omului din spatele biroului se simţea de parcă pielea îi era străpunsă de mii de ace.
— Dacă e vorba despre încercarea lui Søren Severin Nielsen de a stârni interesul presei, pentru a împiedica expulzarea băiatului tamil, spuse el furios, Vrăji… directorul PR i-a alimentat deja cu atâtea paragrafe pe care se bazează
această decizie, de o să le fumege mintea…
Fu întrerupt de un gest obosit şi îşi înghiţi restul propoziţiei.
În mod evident, ministrul de stat nu era interesat de copiii tamili. Era palid şi vorbea încet.
111
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Carl Malle a fost la Magna. Ea nu i-a putut… povesti…
nimic.
Orla Berntsen aştepta continuarea.
— Bineînţeles, Kongslund este acuzat pe nedrept – sper că
îţi este limpede şi ţie.
Chiar dacă aceasta nu fusese o întrebare, Orla răspunse la fel de încet:
— Da.
— Ştii ceva?
Ecoul vocilor pe care le auzea mereu, copil fiind. Ştii ceva?
După care el răspundea întotdeauna: „Nu. Nimic”. Chiar nu ştia nimic. Mama lui se aşeza în scaunul albastru, în care şezuse odinioară şi tatăl lui, şi aproape niciodată nu îi povestea nimic din trecut. Despre tatăl său dispărut, de exemplu. Orla fugea de tăcerea ei şi ieşea afară, pe malul râului, cu ochii în patru, acolo unde, într-o seară de vară, îşi învinsese cel mai puternic inamic pe care îl întâlnise vreodată şi îi aruncase ochiul diabolic printre nuferi. În imaginaţia lui, ochiul încă stătea pe o frunză de nufăr, înconjurat de un strat de noroi verde, privindu-l ca în benzile desenate de groază. Nu regreta nimic. Acest ochi l-ar fi transformat pe tatăl lui în stană de piatră, cu o singură
privire mortală, îşi imagina el, dar în apă nu mai avea nicio putere. (Această observaţie sigur i-ar fi interesat pe duhovnicii bărboşi, psihologii de la Kongslund.)
— Atunci asta este, îi întrerupse ministrul viziunile bizare.
Puţinele cuvinte mărşăluiră ţepene, asemenea unor soldaţi de tinichea, prin imensa ţară a nimănui aflată între cei doi bărbaţi.
Şeful personalului ministrului de stat părăsi biroul.
Vechiul comisar ieşise la pensie din departamentul judiciar al poliţiei Copenhaga, în ziua în care Danemarca intrase alături de americani în Irak, pentru a răzbuna distrugerea turnurilor gemene din 2001. Era 20 martie 2003
