bonă…
— Principala preocupare a prietenului nostru comun este, bineînţeles, că e vorba de acelaşi băiat, o întrerupse şeful securităţii. Poate că a găsit formularul la părinţii săi adoptivi şi acum încearcă să-şi dea seama ce înseamnă.
Pielea Magnei avea exact aceeaşi culoare precum cenuşa trabucului din mica scrumieră de cristal din faţa ei. Şi tăcea în continuare.
— Chiar ai distrus toate urmele? o întrebă el.
— Da, bineînţeles.
— Este vina ta… şi a lui că avem probleme acum.
— Şi dacă Peter, vedeta TV a naţiunii, este şi el atras în scandal, împreună cu întregul post TV? S-ar putea întâmpla, nu? Poate că a primit şi el o astfel de scrisoare.
Întrebarea nu necesita un răspuns. Trebuia neapărat să
astupe „gaura” trecutului, înainte de a fi prea târziu, indiferent cine o descoperise.
— Orla chiar este copilul femeii la care a crescut în Søborg? întrebă el brusc.
— Cu siguranţă, tu ar trebui să ştii cel mai bine. El îşi arătase o slăbiciune în faţa ei. Nu ai fost mai apropiat de el decât oricine altcineva?
108
- ERIK VALEUR -
— O mamă singură ar fi fost acoperirea perfectă, nu-i aşa, Magna?
Şi ea tăcu, pentru a treia oară.
— A avut o copilărie îngrozitoare. Interesantă, dar îngrozitoare. Atât de multă violenţă… de parcă ar fi în genele lui. Să ucizi un om, la o vârstă atât de fragedă…
Nu putea intra în dezbatere cu el, dar nici nu voia să lase acuzaţiile să plutească aşa, pur şi simplu, prin cameră.
— Nu l-a omorât el. Am vorbit cu psihologii…
Se opri. El nu trebuia să afle mai multe.
— Psihologul a fost şocat, buna mea Magna. Ar trebui să
ştii asta. Eu am vorbit chiar cu Orla… imediat după
incident… Şi a fost cu adevărat înfricoşător. N-a fost normal.
Ştii şi tu foarte bine.
— Nu s-a putut dovedi.
— Nu, dar din ce cauză? Pentru că eu… pentru că noi l-am protejat.
— Tu câţi oameni ai ucis, Carl?
Pentru prima dată, i se adresa cu prenumele.
— Da, am omorât oameni, Martha – dar era război. Orla nu a fost în război, spuse el. Un nătâng dintr-o pădurice din Søborg nu este un duşman pe care trebuie să îl omori. Şi, cu siguranţă, nu într-un asemenea mod.
În camera de zi se aşternu o lungă tăcere.
— Nu ştiu de ce s-a declanşat acum, a spus el în cele din urmă, ca şi cum ar fi fost nevoit să răspundă la o altă
întrebare.
Apoi plecă.
Uşa de la intrare se trânti în urma lui.
Niciunul din ei nu îşi luase la revedere.
Ea îşi aprinse o altă ţigară de foi, privind fumul albastru.
Ar fi vrut să îngroape totul, copiii, două generaţii lungi, douăzeci de mii de suflete. Nu era nicio scăpare, ştia asta de mult timp. Întunericul se deschisese, literalmente, sub ea.
Micii elefanţi albaştri se legănau pe plasa croită din fire subţiri, care îi ţinea pe toţi, până când, la final, se destrăma 109
- AL ŞAPTELEA COPIL -
sub ei. Va fi aruncată cu ei în întunericul care ar trebui să fie mormântul ei.
Ideea îi plăcea. Desigur, nicio melodie nu dura pentru totdeauna, indiferent de ceea ce încerca să-i convingă pe cei mici.
