102
- ERIK VALEUR -
— Coincidenţă, Martha. Pură coincidenţă. Şi pe Orla îl ţin din scurt.
Carl Malle râse zgomotos, de parcă era clovnul enervant cu arc, care obişnuia să joace pe tamburul său în noaptea de Crăciun, la Kongslund.
— Ministrul i-a cerut secretarului său de stat să
răscolească şi cerul, şi pământul pentru a identifica expeditorul – şi iadul pe pământ sunt eu. Dar asta o ştii deja… din războiul nostru comun?
Poliţistul pensionat râse din nou.
Şi ea îşi aminti: de luptătorul pentru libertate în vârstă de 17 ani, pe care îl admirase timp de câteva luni, înainte să îşi dădea seama ce hram purta.
— Timpul petrecut împreună a trecut de mult, Martha, dar pot exista unul sau două detalii urâte pe care nu le cunosc.
Nu avem altă opţiune decât să punem cărţile pe masă şi să
sperăm că ceva sau cineva apare în prim-plan. Voi găsi expeditorul – înainte să cineva vină la mine.
El îşi aprinse pipa şi privi lung şi concentrat în cupa acesteia, de parcă spera ca problema să ardă împreună cu tutunul. Pentru un om ca el, ocupaţia şi războiul împotriva Germaniei lui Hitler fuseseră un cadou: întunecat, periculos, ameninţător – şi încărcat cu emoţie, Magna înţelesese asta încă de la început. În primăvara anului 1943, împreună cu doi colegi de liceu, înfiinţase un grup de rezistenţă în regiunea Midtjylland. Erau îndrăzneţi, aşa cum pot fi numai bărbaţii foarte tineri, încrezători în propria nemurire. Îşi luaseră pistoale germane, grenade de mână şi explozibil şi blocaseră calea ferată cu buşteni groşi de stejari, pe care îi tăiaseră din pădurea dintre Vejle şi Horsens, fără a avea idee ce scop aveau trenurile pe care le făceau să deraieze sau ce transportau acestea. Dar ei stăteau în tufişuri şi aclamau atunci când şinele se rupeau şi cele mai multe vagoane se răsturnau.
Erau conduşi de diavol şi aruncau în aer tot ce le ieşea în cale, automobile parcate, magazine cu lenjerie de corp pentru 103
- AL ŞAPTELEA COPIL -
militari, echipamente de fabrică, depozite de muniţii şi brutării, vânzând chiflele danezilor HIPO. Caracterul imprevizibil al lui Carl îi enervase, de-a lungul timpului, pe luptătorii rezistenţei din zonă şi atunci când, în cele din urmă, politica de colaborare s-a prăbuşit în august 1943 şi când evreii danezi din aceeaşi „soluţie finala” au devenit exact ca restul evreilor europeni, un lider de grup din conducerea Iutlandei reuşise să îi motiveze pe Carl şi pe acoliţii săi să dea dovadă de cel mai mare eroism şi să îi trimită la Copenhaga. Mii de evrei urmau să fie ascunşi în lunile următoare şi introduşi ilegal în Suedia, având o staţie intermediară, în capitala statului. Diavolul făcuse un pact cu Dumnezeu şi este discutabil dacă Danemarca ar fi salvat vreodată atât de mulţi evrei şi dacă s-ar fi scris vreodată
despre partea frumoasă a războiului, în cazul în care Carl Malle nu ar fi venit în oraş. În aceeaşi perioadă, Magna devenise asistenta personală a directoarei din Skodsborg, iar când danezii aflară, pe 29 septembrie 1943, că germanii programaseră, peste două zile, arestările în masă şi deportarea a mii de evrei, Magna a trecut la acţiune. S-a dus în oraş împreună cu Gerda, care avea să devină mâna ei dreaptă. Luaseră tramvaiul până la un mic bar din apropierea cuptorului de var din port, ştiind că acolo se vor întâlni cu luptătorii din rezistenţă. Carl stătea la o masă în colţ, de-abia sosise din Iutlanda. Magna îi explicase problema tânărului bărbat deşirat din Horsens: Era nevoie ca evreii să
fie găsiţi, ascunşi şi scoşi din ţară – în această ordine. Şi mai era nevoie de nişte ascunzători sigure, în timp ce oamenii din rezistenţă organizau rutele de evacuare spre Suedia.
În acea noapte, Carl şi Magna dormiseră împreună în micul ei apartament din orfelinat; mai târziu, ei inspectaseră
mansarda. Cu excepţia câtorva cutii cu jucării aruncate, era complet goală. Suprafaţa podelei era ascunzătoarea perfectă.
Coborâseră scările şi se culcaseră din nou împreună. El avea şaptesprezece, iar ea douăzeci şi trei de ani. Mâinile şi voinţa lui stabiliseră ritmul, tempoul şi sincronizarea 104
- ERIK VALEUR -
orgasmului. Ea îşi lăsase capul pe spate şi încercase să-şi suprime ţipătul, în speranţa că elevele care dormeau în camere vor confunda zgomotul cu plânsul unui copil undeva, în casa cea mare.
Carl fusese primul – şi ultimul bărbat al Magnei.
El trăgea din pipă, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, ceea ce ar fi putut face, fără îndoială.
— A fost o perioadă, Martha, spuse el, în care nu ne temeam de nimic. Dar asta a fost cu mult timp în urmă.
— Da. Cei cinci ani nenorociţi.
Evreii veniseră la Kongslund, după lăsarea întunericului, în grupuri mici. Bărbaţi, femei şi copii cu genţi şi valize, nimic mai mult decât putea fiecare să care pe drumul periculos prin fiord. Carl Malle şi tovarăşii săi din rezistenţă
făcuseră rost, cu promisiuni, ameninţări şi mită, de bărci în bună stare, de orice formă.
— Cel mai important, plutesc, aşa cum spunea Carl, aflându-se în faţa pescarilor nervoşi care, de frică, i le puseseră la dispoziţie.
Nu exista niciun vehicul pe care, în aceste luni, să nu-l fi scos pe mare, în timp ce el stătea în sera din Kongslund, când evreii plecau.
— Ţineţi lucrurile mai puţin importante în mâna stângă, pentru a le putea arunca, dacă va fi nevoie să fugiţi, îi instruia el. Dacă trebuie să înotaţi, nu mai este loc de bagaje!
De fiecare dată când o spunea, râdea cu voce tare, iar refugiaţii îl priveau neliniştiţi, pentru că nu ştiau de unde venea, de fapt, cel mai mare pericol.
Odată cu trecerea timpului creştea şi nervozitatea domnişoarei, pentru că nimeni nu părea să aibă grijă câtuşi de puţin de orfelinatul de pe Strandvej. Dar într-o seară
lucrurile au fost foarte aproape să meargă prost. Două
maşini negre ale Gestapoului cotiseră pe Strandvej către orfelinat şi opriseră pe alee. Şapte soldaţi şi un ofiţer german coborâseră din ele.
105
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Gerda Jensen, aceeaşi femeie care pictase elefanţii albaştri din camera sugarilor, îi întâmpinase pe nemţi pe palierul din pragul uşii de la intrare. Ea îşi pusese un şal verde, croşetat, pe umeri şi avea un aspect atât de delicat, încât casa din spatele ei părea imensă. Comandantul german îi arătase mandatul de percheziţie şi Gerda se înclinase în faţa lui, aşa cum Susanne Ingemann făcuse în faţa reporterilor, cu câteva zile în urmă.
— Vă rugăm să nu îi deranjaţi pe copii, spuse cu o voce atât de suavă, încât neamţul lăsă ochii în jos, ca şi cum ar fi fost prins făcând un păcat.
Habar n-avea că ar fi trebuit să o întrebe pe Gerda numai despre acele lucruri pe care dorea să le afle, pentru că ea, pur şi simplu, nu ar fi putut minţi pe nimeni. Nici măcar pe un ofiţer german. Dar, bineînţeles, comandantul nu avea de unde să ştie asta.
