Nu se afla acolo şi în acel moment am ştiut că ceva nu era în regulă.
Şi că era prea târziu.
Era aşezată în faţa casei, cu spatele la iubitul ei Strandvej, cu faţa spre fiord. Frumosul telescop era fixat în unul din braţele scaunului cu rotile, îndreptat direct spre cer, de unde nava spaţială ar fi trebuit să se întoarcă pe Pământ. Capul îi era căzut în piept.
Atunci aveam numai opt ani.
Mama adoptivă şi asistentele ei trebuie să fi fost şocate să
mă găsească acolo, noaptea târziu, la multe ore după ce începuseră să mă caute. Destul de târziu se gândiseră la vila cea albă.
Stăteam ghemuită pe suportul pentru picioare, pe care picioarele mici ale Magdalenei se odihniseră decenii întregi; 93
- AL ŞAPTELEA COPIL -
îmi aşezasem capul în poala ei, în care nu mai exista niciun pic de viaţă. Încă îmi amintesc că am fost trezită de un ţipăt ciudat, înfricoşător, al Magnei. Nu o mai auzisem niciodată
scoţând un astfel de sunet.
Restul lunii iulie am fost tăcută, la fel şi în cea mai mare parte a lunii august şi în tot acel an a părut că ciudăţenia devenise o parte din sufletul meu.
Nu am vorbit niciodată cu Magna despre ceea ce se întâmplase, ea nu îmi înţelegea durerea. Sufletul nu este, aşa cum cred unii, o masă compactă – o mică minge strălucitoare, undeva între inimă şi ficat – şi nu este nicio cavitate care umple cu viaţă corpul celor vii şi care dispare iute prin degetele morţilor, pentru a asigura viaţa veşnică a spiritului; nu, sufletul este un prag îngust pe care oameni care cred în el îşi menţin echilibrul în aşteptarea consolării.
Dacă fac un pas greşit, nu găsesc niciun sprijin şi de atunci înainte văd numai întunericul acolo unde, odată, era ideea unei lumini îndepărtate. Exact de asta mi-am dat seama în ultima vară petrecută cu Magdalena.
Noaptea am ascuns cele douăsprezece caiete ale ei într-un sertar cu fundul dublu, în magnificul cufăr de stejar din Africa, pe care fostul căpitan de marină Olbers, primul proprietar al casei Kongslund, îl adusese din una din numeroasele sale călătorii pe continentul negru (fusese mus pe fregata Gefion şi apoi îşi dedicase viaţa flotei comerciale).
Într-un alt loc secret, în spatele peretelui posterior al vechiului dulap din lemn de satin al căpitanului, am ascuns jurnalele mele. Începusem să scriu în ele în anul în care murise Magdalena şi reprezentau continuarea a ceea ce eu şi Magdalena am declanşat.
Acolo se găseşte descrierea primelor noastre întâlniri după
grandioasa ei înmormântare, detalii cu privire la toate hotărârile luate împreună – şi, de asemenea, consecinţele pe care, spre groaza mea, le aduceau cu ele.
94
- ERIK VALEUR -
5
MAGNA
7 MAI 2008
Desigur, Magna bănuia că Magdalena nu părăsiseKongslund cu adevărat, chiar dacă murise în universul fizic.
Şi la un moment dat am fost sigură că mama mea adoptivă
găsise şi citise cele douăsprezece jurnale din fundul fals alsertarului meu – probabil din teama de a nu mă pierde.
Desigur, nu am discutat niciodată despre asta.
În plus, relaţia dintre directoare şi fiica adoptivă, pe care ovăzuse, de-a lungul timpului, ca pe propriul ei copil, era ceamai pură idilă. Şi pentru lumea din afară, Kongslund eraexemplul perfect de căldură sufletească autentică, denezdruncinat, care îi includea pe toţi copiii nelegitimi. Aici erauadunate existenţele marginalizate despre ale căror traumepsihologii şi profesorii ar putea scrie cărţi ani întregi.
Niciunul dintre ei nu a înţeles vreodată cu adevărat naturafricii noastre, îmi spusese Magdalene, în timp ce îşi plimbascaunul înainte şi înapoi. Abandonul nu are nimic de-a face cuceea ce este lăsat în urmă. Abandonul este locul în care teduci.
Psihologii şi zveltele domnişoare de la Protecţia copilului dinCopenhaga erau convinşi că puteau repara defectele şideficienţele de toate tipurile cu aerul sănătos de mare, cupădurile verzi şi cu o răbdare fără margini, pentru că aşafusese întotdeauna.
Noi tăceam şi îi lăsam cu convingerile lor.
Desigur, mama mea adoptivă a fost tot timpul conducătoarea necontestată a casei Kongslund – chiar şi la mult timp după pensionarea ei. În continuare se întâlnea o dată pe lună cu succesoarea ei, Susan Ingemann, pentru a discuta despre nevoile orfelinatului.
95
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Ea reprezenta garanţia că cei din conducerea căminului puteau înregistra în fiecare an un cadou generos din partea Ministerului de Stat, care scăzuse considerabil, chiar şi pentru Kongslund.
Anulase fără nicio explicaţie şedinţa consiliului de astăzi de dimineaţă. Apoi formase un alt număr de telefon şi constatase că degetele ei atât de liniştite de obicei tremurau un pic. Conversaţia durase numai câteva minute. După
aceea se aşezase şi aşteptase.
Încă se mai aflau resturi de lumânare în cele cinci sfeşnice din argint de pe pervazul ferestrei – câte unul pentru fiecare an rău din istoria Danemarcei. Aprinsese lumânările în seara zilei de 4 mai, exact când băteau clopotele pentru a comemora cei cincizeci şi trei de ani trecuţi de când vocea Londrei proclamase eliberarea.
— Chiar acum am primit mesajul…
… că Hitler, nenorocitul, a fost învins.
Simţise nerăbdarea de la celălalt capăt al liniei, pauza şi întrebarea nerostită:
