Magna şi cu mine ne-am specializat destul de repede să
vorbim în paralel. Dar asta nu ne-a deranjat, pentru că
mama mea adoptivă a fost întotdeauna capabilă să rămână
pe calea odată aleasă.
— Câţiva, foarte puţini, te-au îndrăgit cu adevărat, Marie, îmi spuse. Dar din discuţiile extinse şi din vizitele la domiciliu… ea îmi dădu drumul la mână şi se ridică în 88
- ERIK VALEUR -
picioare… când asistenţii sociali le-au investigat trecutul…
ea aruncă o privire pe fereastră spre fiord şi spre insula Hven… atunci părea un proces destul de lung.
Oftă pentru a treia şi ultima oară.
— N-am mai văzut niciodată o cameră adevărată.
Aproape că izbucnisem în lacrimi.
— Dar ai o cameră adevărată, îmi spuse. Ai cea mai bună
cameră dintre toate. Regele a proiectat-o personal!
Râse.
— El a fost tatăl meu?
— Ţi-am oferit cea mai bună casă pe care o puteam găsi.
Aici, cu noi. Din nou, mă cuprinse liniştitor cu braţele ei ca de urs, de umerii mei strâmbi. Ştii foarte bine că cele mai bune case sunt cele construite pe malul apei.
Mă îmbrăţişă, iar eu n-am mai spus nimic.
În timpul zilei îmi duceam, şchiopătând, existenţa pe coridoarele lungi, vorbind în şoaptă cu mine însămi („Acum Marie iar vorbeşte cu stafiile!”), lăsând micii elefanţi japonezi în urmă. La subsol găsisem un lănţişor din oţel şi mi-l pusesem la gât; cel puţin, acesta nu mă părăsea. Noaptea mă
ridicam din pat şi mă duceam la frumoasa oglindă din mahon, cu ornamente aurite. Poate că pomeţii lăsaţi, obrajii scobiţi şi ochii holbaţi se transformau, la un moment dat, dacă mă priveam suficient de mult în această oglindă
blestemată. Dar astfel de minuni se întâmplă numai în vise.
În realitate, oglinda se simţise probabil exploatată de-a lungul anilor şi, în cele din urmă, întrebase:
— Cine este cea mai urâtă din ţară?
Tăcusem, dar oglinda răspunsese în locul meu:
— Tu eşti!
— Regele este tatăl meu? întrebasem prosteşte.
Oglinda şi cu mine vorbeam şi despre trecutul nostru.
În multe seri mă aşezam în beznă la biroul meu şi priveam fix către Hven; acolo, camera regelui avea un fronton care ieşea din acoperiş până deasupra terasei. Îmi imaginam că
putea fi puntea unei nave care, după o cursă plină de 89
- AL ŞAPTELEA COPIL -
aventuri, trăgea încet la mal. În întuneric, mă urcam pe biroul meu din mahon, mă aşezam la cârmă şi îmi conduceam nava, cu grijă, departe de coastă; degetele îmi erau pline de tensiune, figura concentrată, corpul în uniforma de căpitan, subţire şi zvelt. De multe ori eram atât de obosită când venea dimineaţa, încât rămâneam în pat, cu ochii roşii şi cu pieptul imobil, încât medicul-şef trebuia să
se aplece mult deasupra mea, pentru a-mi simţi respiraţia. În aceste zile, Magna trebuia să mă lase să stau în pat şi să
dorm.
La primele examene şcolare am picat, dar asta nu m-a deranjat. În primii ani am fost meditată de asistenta-şefă, în camera de pe plajă. Curiozitatea mea fizică de-abia ajunsese până la cele două coloane chinezeşti de sus de pe Strandvej, de unde un drum abrupt ducea spre Kongslund. Niciodată
mai departe de acolo. Şi aici, în casa mea, nu existau decât două lucruri de valoare: îndeplinirea dorinţelor şi sfârşitul lipsurilor. Dar asta am aflat-o mult mai târziu.
În timpul uneia dintre ultimele mele vizite făcute Magdalenei, ea mi-a spus:
— Chiar dacă nu eşti copilul nimănui, Marie, şi tu poţi avea propriii copii. În cazul meu, este invers.
Cuvintele ei sunaseră ca o bolboroseală din gura ei, ca un plâns sau ca un râs, dacă nu cumva ambele, simultan. Deşi toată lumea renunţase de mult să înţeleagă sunetele ei spastice, am înţeles fiecare cuvânt şi privirile ni s-au întâlnit, eu citind mesajul ei fără nicio dificultate (aşa cum numai copiii pot). Nu simţise cum este să fii îmbrăţişată, nu fusese sărutată de buzele unui bărbat şi îmi auzise întrebarea, chiar dacă nu o rostisem niciodată.
— Ai dreptate, Marie, nu am încercat niciodată, răspunsese ea, fără a-şi ridica ochii din pământ. Aş fi încercat cu plăcere.
— Vrei să fii mama mea? o întrebasem eu.
