- AL ŞAPTELEA COPIL -
La intrarea în Strandvej, între coloanele chinezeşti din piatră, se aude un claxon, apoi liniştea se aşterne din nou.
Tot atunci am cunoscut-o pe Magdalene – chiar acolo, pe ponton. Era o zi de primăvară în care fusesem din nou lăsată
în urmă. Dintr-odată se aşezase în faţa mea. Era ca într-un vis. Bătrâna stătea în scaunul ei cu rotile, nefiind dispusă să
îmi facă loc şi şopti:
— Marie, uită-te la mine!
Auzisem de femeia spastică, din vila albă de pe dealul de la sud de Kongslund, dar până în acea zi nu o văzusem decât de la distanţă. De obicei stătea toată ziua pe verandă şi privea zona printr-un telescop. Stând jos şi adusă de spate, părea să se uite mereu la fiord.
Acum ea stătea acolo, unde pontonul ajungea la pământ –
şi îmi cunoştea numele.
— Marie, nu te gândi la asta…!
Am rămas acolo încremenită, cu ochii la ea.
S-a apropiat încet şi am observat, după o secundă de groază, corpul ei ciudat care se sprijinea pe un mâner al scaunului cu rotile (era şi mai diform decât corpul meu) şi că
avea un stilou negru pe o sfoară în jurul gâtului şi un caiet albastru în poală.
— Marie!
Îmi rostise numele pentru a treia oară.
Dar nu puteam răspunde.
— Marie!
Cu şi mai multă intensitate.
În acel moment se întâmplă ceva ciudat. În interiorul craniului meu răsună un zgomot, de parcă ar fi vrut să
treacă printr-un spaţiu îngust dintr-o stâncă a fiordului din spatele meu; era un şuierat şi o fierbere, o secundă de certitudine, înainte ca apa să pătrundă, să străpungă totul şi să se prăbuşească peste mine cu o asemenea forţă, încât aproape că am căzut. Nu voi uita niciodată acest moment.
Apoi mi-am petrecut zile la rând în camera Magdalenei din 84
- ERIK VALEUR -
vila cea albă povestindu-i despre viaţa mea la Kongslund.
Despre întuneric şi despre copii, despre lampa cea verde, elefanţii albaştri şi freziile galbene – bariera din interiorul meu ceda în continuare şi apa curgea pe măsuţa ei de cafea, pe braţele scaunului ei cu rotile, pe degetele ei albe, spastice şi mai departe, peste suportul pe care i se sprijineau picioarele la fel de ciudate ca ale mele. Eram ca un om care se îneca şi care văzuse marea pentru prima oară, apa încercând să ne dea la fund pe amândouă.
Ura trebuie să fi fost unul dintre puţinii supravieţuitori.
Magdalene nu-şi dăduse seama, dar ea fusese cea care trezise acea parte din mine. Poate că un bun psiholog ar fi putut explica de ce această ură a încolţit odată cu apariţia Magdalenei şi a iubirii mele pentru ea. Poate că dragostea şi ura sunt prieteni mult prea periculoşi, după cum se ştie –
dar era o întrebare academică doar, care i-ar fi interesat mai mult pe Magna şi pe psihologii ei decât pe noi, cele interesate, de fapt.
La început, îmi vizitam noua prietenă în fiecare după-amiază şi când mă întorceam în casa Kongslund, Magna mă
privea mereu de parcă ar fi vrut să spună: „Mai las-o în pace pe bătrâna Magdalene. A avut o viaţă grea”.
Dar nu spunea nimic.
Magdalene îmi povestise istoria casei mele – locul pe care nu aveam să-l părăsesc niciodată. Bunicul ei fusese cel care construise Kongslund – şi mai târziu casa vecină, pentru el însuşi, dar atât el, cât şi părinţii Magdalenei muriseră, aşa că
acum ea locuia singură în casa albă de pe deal. Provenea dintr-o veche familie de pastori, în strânsă legătură cu marele autor de psalmi, Nicolai Frederik Severin Grundtvig, acesta fiind motivul pentru care fiica familiei primise un nume aproape biblic, Ane Marie Magdalene Rasmussen. Am râs când mi-a spus asta. Era foarte bolnavă de paralizie spastică, dar atât de plină de viaţă, încât toţi cei care o cunoşteau probabil că aveau impresia că însuşi bunul Dumnezeu îşi împrăştia răsuflarea în lume prin ea. Chiar 85
- AL ŞAPTELEA COPIL -
dacă trupul îi fusese complet deformat încă de la naştere, emana o putere care bucura pe toată lumea, indiferent dacă
acum şuiera şi pufnea în stilul ei spastic şi ciudat, stătea la fereastră în tăcere totală, în scaunul ei cu rotile sau citea cu voce tare basmele ei preferate: Degeţica, Răţuşca cea urâtă, Privighetoarea împăratului şi Fata care a călcat pe pâine. Din prima ei zi fusese înconjurată de copaci, de apă şi de păsări –
şi, desigur, de copii, adică toţi cei care sosiseră şi plecaseră
din Kongslund de-a lungul anilor.
Din pricina paraliziei, ea avusese greutăţi mari în a articula cuvintele, dar odată cu trecerea timpului şi-a antrenat musculatura gâtului astfel încât să poată forma cuvintele aşa cum avea nevoie. Povestea – şi chiar subliniase că era foarte adevărat – că regele Frederik al VII-lea îi lăsase vechiul său telescop bunicului Magdalenei, care la rândul său i-l dăruise nepoatei spastice, ea putând astfel observa de la distanţă lumea la care nu putea ajunge.
Cam pe la 25 de ani luase o hotărâre care se răspândise rapid printre oamenii din Strandvej. Îşi dorea să înveţe să
citească şi să scrie. În cele din urmă, părinţii cedaseră
