Le aşteptasem vizita, eram însă un pic îngrijorată din cauza agerimii de care Knud Tåsing încă dădea dovadă. Se va întoarce şi va pune mai multe întrebări – chiar şi mie. Cu alte cuvinte, ar trebui să-mi anulez participarea la aniversarea Magnei. Orice altceva era imposibil. Timiditatea mea, pentru cei puţini care mă cunoşteau, nu era ceva nou şi absenţa mea nu era o catastrofă pentru nimeni, cu siguranţă – probabil cu excepţia mamei mele adoptive. În timpul petrecerii ei ar fi trebuit să fiu ca o Cenuşăreasă în faţa tuturor invitaţilor de pe terasă şi numai Dumnezeu ştie de câte ori jucasem rolul de cea mai mare minune din istoria casei Kongslund – copilul găsit, care venise pe lume pe treptele casei şi – capriciul sorţii – îşi găsise casa tocmai în acest loc mândru.
Acum, vor trebui să se descurce şi fără această apariţie.
Mamei mele adoptive nu-i va plăcea, dar asta nu schimbă
lucrurile cu nimic. Casa mea a fost descrisă, timp de mai bine de o jumătate de secol, ca fiind casa caselor, o lagună
aurită a patrimoniului naţional danez – dovada existenţei bunăstării şi iubirii de aproape. Povestea mea fusese spusă
de multe ori şi fusese documentată în nenumărate articole de ziar, la începutul anilor de bunăstare.
Se întâmplase la a 25-a aniversare a casei Kongslund, în dimineaţa zilei de 13 mai 1961. Poate fusese o acţiune simbolică sau doar una din acele coincidenţe care se întâmplă ca un semn al voinţei divine.
Chiar în ajunul aniversării, angajatele aşezaseră atât de multe flori în fereastră, încât blocau aproape toată lumina şi umpleau camerele înalte cu un miros greu, dulce, care se răspândise prin toată vila. Copiii urmăreau pregătirile cu uimire şi cu ochii strălucitori, umezi (poate pentru că
strănutau încontinuu). Tentaţia de a atinge florile delicate, de a le da jos sau de a le arunca, trebuie să fi fost aproape copleşitoare pentru micuţii care nu erau mai înalţi de trei sferturi de metru. Desigur, niciunul dintre ei nu îndrăzni să
77
- AL ŞAPTELEA COPIL -
cedeze acestei tentaţii, deoarece mânia Magnei era chiar mai impunătoare decât ea însăşi.
În zorii zilei aniversării, domnişoara auzise strigătul uneia dintre bone.
— Acolo jos este ceva! Este ceva acolo jos…! strigă ea şi a treia oară.
Agnes cea dolofană şi prietenoasă stătea în partea de sus a scărilor, holbându-se la un coş pentru copii cu un acoperiş
albastru şi o păturică albă, îndesată sub un capac roşu ca o cireaşă – în timp ce tot repeta cele spuse, în acel moment nedându-şi seama că aceste cuvinte îi vor modela viaţa.
Chiar şi decenii mai târziu, ea rostea aceste vorbe ca pe o mantră, mai întâi pentru ziare, reviste şi almanahuri, apoi în faţa copiilor şi nepoţilor ei şi, în cele din urmă, în faţa strănepoţilor. Poate îi va cere chiar pastorului să rostească
într-o zi aceste cuvinte, la mormântul ei, astfel le-ar putea lua cu ea în călătoria din viaţa de apoi.
— Am găsit copilul în coşuleţul albastru, în pragul uşii.
Aproape ca Moise! era ea citată în Billed Bladet din 19 mai 1961. Şi, ulterior, reporterul spunea entuziast: Tânăra asistentă care a văzut pentru prima dată orfanul a fost Agnes Olsen, 21 de ani.
Eşti mama mea? scria cu litere îngroşate sub fotografia unui copilaş care se uita direct la cititor cu ochii săi strălucitori. Şi reporterul continuase: O fetiţă cu un viitor incert. Abandonată! În interiorul ziarului era reprodusă din nou povestea copilului, în detaliu, lângă reclama unei companii de tricotaje de lână produse de firmele Hjertegarn şi Løvegarn.
Ziarele şi săptămânalele au continuat povestea săptămâni întregi, s-a discutat despre copil şi s-a dezbătut cu entuziasm cum s-ar putea termina istoria. Deci făcuseră din tragedie un motiv de sărbătoare, ceea ce – chiar şi astăzi –
ilustrează perfect caracterul naţional danez mereu gata de petrecere.
78
- ERIK VALEUR -
Nu era un început normal în viaţă şi doar puţini ştiau despre el, din moment ce Magna nu m-a expus public în anii care au urmat. Mult mai târziu am înţeles de ce.
Urât era singurul adjectiv potrivit pentru fiinţa pe care un mesager necunoscut o lăsase pe 13 mai 1961, la câteva minute după răsăritul soarelui, pe treptele orfelinatului.
La început nu observase nimeni, pentru că eram înfăşurată cu grijă într-o pătură. La puţin timp după ce Agnes Olsen începuse să urle, Magna a ajuns la ea, a luat coşul şi a dispărut în spălătoria vilei.
Vă puteţi imagina surpriza ei când a aruncat pentru prima dată o privire asupra corpului meu gol, aşa cum mă crease bunul Dumnezeu: spatele meu era distorsionat de la umărul drept până la regiunea lombară, arătam ca şi cum eram sucită şi aveam capul adus în faţă. Braţele şi picioarele mele erau moi şi se simţeau de parcă nu aveau oase. Medicii de la Protecţia copilului le puteau roti la 360 de grade, spre uimirea lor, fără a opune vreo rezistenţă. Singurul lucru pozitiv, pe care medicii l-au putut raporta în acele prime zile, era distribuţia relativ simetrică a defectelor în micul organism. Adică, dacă învelişul meu pământesc avea o deformare pe partea dreaptă, se putea presupune că aceasta apărea şi pe partea stângă. Şi faţa mea era ciudată. Pe partea dreaptă, unul din pomeţi şi ochiul meu erau un pic prea jos şi în combinaţie cu părul negru, gros, îmi dădeau un aspect relativ exotic, care mai târziu a îndulcit un pic urâţenia mea.
De-a lungul anilor, umărul meu stâng rămăsese un pic mai jos decât cel drept, defect pe care îl acopeream printr-o uşoară răsucire a trunchiului.
— Arătai ca o mică peruviană, al cărei cap este uşor deformat într-o parte, îmi spunea Magna râzând.
Aşa trata ea toate dificultăţile vieţii – vorbea despre ele râzând şi îi bătea pe nefericiţi pe umăr. Ca multe alte luptătoare pentru dreptate, avea capacitatea universală de a vedea binele din oameni, în schimb îi lipsea empatia personală.
79
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— A fost incredibil de interesant pentru medici să studieze un corp pe care Domnul Dumnezeul nostru a încercat atât de multe idei creative, spunea ea râzând şi sufla cenuşa caldă, dătătoare de viaţă a trabucului ei mereu aprins în poala celui care şedea cel mai aproape de ea.
În a treia zi, specialiştii chemaţi la consult au descoperit o altă particularitate a acestui copil remarcabil, care le scăpase iniţial. Degetele mijlocii de la mâini erau semnificativ mai scurte decât degetele de lângă, dar nu numai atât. Din ciudata matriţă turnată de Dumnezeu ieşiseră, de asemenea, două degete mari late şi scurte, care păreau să dispară în spatele palmei. Cu aceste organe diforme eram perfect capabilă să apuc – dar pentru un copil în creştere, un astfel de obstacol poate fi extrem de jenant. Şi aşa m-am obişnuit să-mi ascund mâinile în orice mod posibil, în căptuşeala hainelor, la subraţ, sub masă sau între spătarul scaunului şi spate. Aproape întotdeauna mă aşezam pe mâini şi speram că, într-o zi, vor deveni normale, ca printr-un miracol.
Dar cele mai remarcabile erau labele picioarelor mele:
— Construite anormal de sus până jos, aşa cum se exprimase medicul de la Protecţia copilului.
— Sunt plasate taman invers faţă de picioare! exclamase entuziast ortopedul pediatric venit să mă consulte, încercând să abordeze o expresie cât se poate de şocată, în timp ce Magna râdea gutural, din inimă şi le povestea colegelor ei de la Protecţia copilului despre forma mea fantastică: atât piciorul drept, cât şi cel stâng, erau îndreptate spre exterior, departe unul de celălalt. Nu se mai cunoştea un caz similar.
Şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, Dumnezeu, în nelimitata lui vervă a creaţiei, făcuse un deget mic al piciorului care era mai mare şi mai puternic decât degetul mare, la ambele picioare.
