Pentru a vindeca această anomalie, ambele tălpi şi partea inferioară a picioarelor au fost înfăşurate strâns în benzi de cauciuc celular şi bandaje groase, până când degetele mici ale picioarelor şi gleznele au fost aduse uşor forţat spre axa 80
- ERIK VALEUR -
centrală a corpului. Mi-a fost acordată o pensie de invaliditate pentru tot restul vieţii, chiar înainte de a face primii paşi, dar, de dragul normalităţii, am fost cazată
împreună cu ceilalţi copii în Camera sugarilor, de îndată ce specialiştii părăsiseră mai de voie, mai de nevoie Kongslund, cu toate notiţele lor.
În acelaşi timp, în vara anului 1961, medicii din maternităţile A şi B din Rigshospital aduceau pe lume un băieţel şi o fetiţă perfecţi – care au fost aduşi la Kongslund şi au primit un pat în camera mea, la interval de câteva săptămâni.
La Crăciunul din 1961 eram şapte – şi nu este exagerat să
spunem că ceea ce avea să se numească mai târziu celebra afacere Kongslund luase naştere odată cu noi, chiar dacă
atunci nimeni nu credea.
În albumul foto al Magnei din acel an exista o fotografie cu noi toţi, sub pomul de Crăciun. Ne holbam cu toţii la fotograf, purtând pălării de elfi şi, într-adevăr, arătam precum cei şapte pitici din basmul fraţilor Grimm. Asger avea încă de pe atunci membrele lungi, albe şi un nas drept, ascuţit, ca şi cum de la naştere era destinat pentru a sprijini ochelarii cu rame groase de baga pe care avea să îi poarte şi ca adult. Alături stă Orla, poreclit Negustorul – într-o salopetă cu guler şi nasturi din argint, cu o privire atât de alertă, de parcă ar fi ştiut de atunci ce capcane avea să-i întindă soarta. Alături de el se află Severin. Arată de parcă i-ar fi făcut cineva un rău (poate că de aceea, ca adult, a atras mereu oamenii aflaţi în dificultate). În faţă, chiar în faţa aparatului de fotografiat, e Peter pe o pătură înflorată şi se întinde după o tobă aurie, care atârnă pe cea mai de jos ramură a bradului. Ochii îi strălucesc ca mărgelele de sticlă
(oare aceştia sunt ochii care în prezent sunt aţintiţi plini de seriozitate pe mii de telespectatori?). Ceilalţi doi copii stau lângă mine în umbra unei ramuri groase şi nu se văd foarte bine în fotografia alb-negru.
81
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Din consemnările orfelinatului Kongslund apare că toţi copiii din Camera elefanţilor, în afară de unul (adică de mine) au fost adoptaţi în perioada februarie – iunie 1962.
În acest timp, în fiecare dimineaţă Magna mă aşeza pe micul elefant japonez, cu rotiţe sub picioare (cadou din partea unei delegaţii japoneze la Kongslund) şi îmi spunea cuvinte de încurajare când eu mă agăţam de urechile uriaşe, care aveau găurele de la degetele mele, în timp ce ochii mei priveau neliniştiţi pe deasupra trompei curbate, care ajungea aproape până la picioarele mari, gri ale elefantului, fixate pe roţile nesigure. Picioarele elefantului arătau ca picioarele mele.
Urâtă, mă gândeam de când eram foarte mică, deoarece copiii sunt mult mai nemiloşi decât adulţii în acest sens.
Urâtă, îmi răspunsese şi oglinda de-a lungul anilor, atunci când o întrebam despre asta – şi o întrebam foarte des.
Urâtă, mă tachinau ceilalţi copii, de îndată ce îşi dădeau seama de forma mea distinctivă.
Într-un timp în care exista un flux constant de copii adoptaţi prin numeroasele orfelinate din ţară, pentru mine nu a existat o cerere foarte mare. Dar puţinii adulţi care nu erau oripilaţi de aspectul meu ciudat, pentru care nu conta diformitatea mea şi care nu se temeau să mă ia acasă cu ei –
nu obţineau aprobarea din partea Magnei şi a Comisiei de selecţie de la Protecţia copilului, care era condusă de formidabila directoare, doamna Ellen Krantz.
Tocmai pentru că aveam o formă atât de ciudată trebuia să fiu adoptată de o familie normală în esenţă, consideraseră
femeile puternice care îmi monitorizau existenţa. Şi mesajul Magnei, nerostit vreodată, fusese atât de clar încă din prima zi: Ceilalţi pot pleca, dar tu rămâi.
Kongslund este casa ta.
În îmbrăţişarea ei, acest lucru deveni certitudine. Copiii din jurul meu plecau. Într-o zi luau cina cu mine, în ziua următoare, scaunele le erau goale şi dispăreau în faldurile 82
- ERIK VALEUR -
mantalelor străine, fluturânde, în braţele noilor părinţi care veniseră de departe.
În următorii ani, acest coşmar se repeta o săptămână
după alta. Danemarca fără copii se servea ca nebună din abundenţa existenţelor nedorite, care ajungea la noi din spitale şi maternităţi; copiii noi veneau şi plecau – veneau alţii şi erau adoptaţi – şi mă transformaseră în campioana Danemarcei în a-mi lua rămas-bun.
Într-una dintre fotografiile alb-negru din hol, eu stau complet în afara micului ponton şi fac cu mâna către aparatul de fotografiat. Corpul meu se înclina uşor într-o parte, braţul stâng atârna fără vlagă în jos şi se observă
foarte bine – sunt cel puţin cincisprezece centimetri până la fotograf, se poate vedea pumnul meu mic, strâns, ca o umbră
întunecată la marginea jachetei. Gura îmi este rotundă şi închisă la culoare şi afişează un aer profund, trist, ca şuierul vântului într-un canion… nu pleca – nu pleca – nu pleca –
nu pleca – nu, nu, nu, nu, nu, nu!
— Dar acum trebuie să-i lăsăm să plece! spunea totuşi Magna şi îi zâmbea unui alt cuplu fericit ales, care venise să
salveze unul dintre copiii de la Kongslund.
— Vino, Marie, hai să le facem cu mâna! mă chema ea râzând.
Dar eu mă întorceam, departe de mantale, de portierele trântite şi simţeam furnicături paralizante care îmi treceau prin braţe. Făceam semne cu mâna mai mult decât orice regină şi nu aveam decât şase ani.
— Haide, vino aici, Marie, este o zi fericită – pentru Butte şi noua lui familie este cea mai bună zi din viaţă! Sunt îmbrăcată cu canadiana mea roşie cu glugă, deşi soarele de aprilie străpungea fierbinte norii: Vino acum, Marie, trebuie să-i urăm noroc lui Butte în noua lui casă!
Dar eu mă retrag până în capătul pontonului. Magna încă
mă strigă şi o aud foarte bine:
— Fă cu mâna, Marie! Fă cu mâna!
83
