Ea râsese şi râsul ei răsuna ca un şuierat prin nări, corpul ei răsucindu-se pe jumătate în scaun, până când ajunsese 90
- ERIK VALEUR -
într-o poziţie aproape imposibilă. O iubeam. M-am ridicat de pe nisip şi i-am împins scaunul în susul malului, prin pădure, până când am ajuns sus, la vechiul foişor al casei Kongslund.
— Marie, nu mă poţi provoca atât de mult, spuse ea şi râse în continuare.
Cred că ar fi preferat să nu înţeleagă semnalele fizice şi verbale pe care noi le transmitem în lume pentru a primi tandreţe. Corpul cu a sa dorinţă este cel care îţi înrobeşte spiritul şi învaţă ochiul să calculeze distanţa până la persoanele pe care le doreşte, dar la care nu va ajunge niciodată. Cuvintele din jurnalele ei reprezentau linia vieţii după care îşi orienta zilele, una după alta, până când supravieţuise oricărui prognostic al bolii sale.
— Poate pentru că am fost de la început aşa de… stricată, Marie! Rostise ultimul cuvânt sforăind pe nas. Mai mult nu
m-aş mai fi putut strica…!
Apoi râse pentru a treia oară, sunetul parcă aducând cu unul făcut de un porc care se tăvăleşte prin noroi.
Caietele albastre îi alunecară din poală şi căzură lângă noi, în iarbă, iar eu le-am ridicat, ca de obicei. Stiloul îl purta la gât, pe un şnur.
— Vei primi jurnalele mele atunci când nu voi mai fi aici, pentru că în curând le vei putea citi singură, îmi spusese în una din ultimele ei zile.
Se întâmpla în iulie 1969. Era la cel de al doisprezecelea caiet. Atunci mă mângâiase pe păr.
— Poate, într-o zi, vei începe să scrii şi tu.
Eu nu am spus nimic.
— Să scrii tot ce îţi trece prin minte. Scrie despre toate lucrurile pe care îţi doreşti să le înţelegi.
Atunci nu am înţeles.
Şi apoi adăugă:
— Cine nu moare fericit atunci când este obosit de viaţă?
91
- AL ŞAPTELEA COPIL -
A mai trecut o săptămână înainte să-şi încheie gândurile.
S-a întâmplat ca şi cum ar fi scris, rând cu rând, cu propriile cuvinte:
— Voi muri fără a întâlni iubirea – iubirea dintre bărbat şi femeie – şi asta mi se pare cel mai greu dintre toate.
Dacă ar fi existat Dumnezeu, El ar fi fost aici, exact în această privire, exact în acest loc. Dar ştiam bine că nici Dumnezeu, nici diavolul nu s-ar fi aventurat în apropierea casei Kongslund. Evitau vieţi ca ale noastre, pe care nimeni nu le mai putea corecta.
Numai soarta ne putea separa – şi reuni.
Ultimul jurnal al Magdalenei stătea în faţa mea.
Un carneţel A5 albastru-deschis, uşor ondulat la margini, ca şi cum cineva ar fi vărsat apă pe el şi apoi l-ar fi pus la uscat pe aragaz. Poate că ea îl scăpase pe plajă şi apa îl udase. Nu-mi amintesc.
Pe penultima pagină scrisese: Am de multe ori acelaşi vis despre draga mea Marie. Se face că ea pleacă de aici şi trăieşte într-o ţară depărtată, peste mări şi ţări. Poate în Africa, pentru că în vis văd elefanţii albaştri despre care îmi povesteşte mereu; sunt plini de viaţă şi aleargă împreună cu ea, într-un şir infinit. Poate că visul va deveni o realitate într-o zi. În aceste litere elegante văd toată degradarea, dar şi concentrarea ei. Unele dintre cuvintele ei arată alungite, ca nişte păianjeni morţi, pe jumătate distruşi, cu picioarele cenuşii contractate, şi totuşi sunt foarte frumoase, într-un mod foarte ciudat.
Chiar pe ultima pagină scrisese: Când oamenii vor face primul pas pe Lună, voi verifica dacă telescopul meu are, într-adevăr, valoare regală. Îl voi îndrepta în sus – în viitor – şi voi vedea dacă acest mesaj este, de fapt, adevărat…
Punctele de suspensie erau puse chiar de ea. Nu mai scrisese în continuare.
92
- ERIK VALEUR -
A murit într-o dimineaţă din luna iulie, când ceva m-a trezit foarte devreme; poate că fusese o premoniţie pentru surprizele şi lucrurile teribile care s-au întâmplat.
Cu o noapte înainte, bonele urmăriseră aselenizarea americanilor pe un televizor mic, în camera de zi, şi nu mai puteam de nerăbdare să văd reacţia prietenei mele. Sigur se afla deja în procesul creaţiei, scriind despre acest fapt cutremurător – numai cu gândul de a zbura prin spaţiu, ridicată deasupra norilor – de a face tot ce am visat, Marie…
este atât de uşor.
Am împins uşa vilei albe, pentru a o deschide.
Nu era încuiată niciodată, pentru că Magdalenei nu îi era teamă de musafirii nepoftiţi.
Am intrat în casă şi am trecut din cameră în cameră, fără
vreo oprelişte, deoarece pragurile fuseseră deja eliminate cu zeci de ani în urmă, pentru ca ea să poată circula liber. Într-o cameră era un mic pat, dar ea nu se afla acolo.
Ştiam că o asistentă de la spitalul local Gentofter îi schimba aşternuturile o dată pe săptămână – şi ea pleca să
se plimbe în scaunul cu rotile –, dar acum patul stătea acolo de parcă nimeni nu ar mai fi dormit în el de secole întregi.
