în domeniul mass-mediei şi în primăvara anului 2008 (la numai un an de la deriva sa surprinzătoare şi dezastruoasă) dispunea de propriul medic şi de o asistentă medicală
privată, un psihiatru şi trei psihologi cu cabinete la etajul şase, o jumătate de duzină de maseuri şi fizioterapeuţi, precum şi bucătari tradiţionali, personalul de la cantină şi personal de curăţenie, meşteşugari, tehnicieni, curieri şi paznici – şi o imensă bază de reporteri. La etajul conducerii executive exista un cinematograf, o sală de concerte, o sală
mare de conferinţe, un club de noapte şi o cantină pentru angajaţi, care se numea Al nouălea cer, pentru că se afla la etajul nouă. Tot aici, ferită de ochii vizitatorilor, o uşă
discretă ducea către camerele şefului, douăsprezece încăperi de lux, fiecare cu baie proprie, ferestre ovale şi un balcon cu vedere spre nord-vest, către fiordul Roskilde, fiordul Holbæk, Tuse Næs şi Kongsøre. O scară în spirală ducea la o terasă
splendidă de pe acoperiş, comună pentru cele douăsprezece încăperi, unde, pe lângă un jacuzzi şi piscina în formă de lacrimă, se aflau nouă şezlonguri din lemn de tec. În partea de est a terasei se afla zona de agrement pentru angajaţi, un parc cu o grădină sălbatică cu pâraie şi o cascadă, pomi exotici, arbuşti şi flori. Tot ansamblul de pe acoperişul televiziunii era denumit Grădina Paradisului de către angajaţi 163
- AL ŞAPTELEA COPIL -
– sau numai Paradisul, singurul lucru care merita să fie cunoscut.
Şi bunul Dumnezeu putea să şi-l păstreze liniştit pe al său.
— Poate ar trebui să ne îngropăm morţii aici, exclamase la un moment dat reprezentantul angajaţilor, în timpul unui discurs plin de umor, ţinut de Sf. Ioan – şi în ziua următoare fusese retrogradat la un post la subsol, împreună cu ceilalţi
„îngropaţi de vii” din departamentul de cultură. Nu se făceau glume pe seama unui om atât de realizat ca profesorul.
Editorul cultural din zona subsolului era poreclit Organizatorul, deoarece era tot timpul văzut undeva, de cineva, organizând – unde nu avea ce căuta, pentru că
departamentul său avea rolul de alibi pentru finanţarea considerabilă a serviciului public, pe care postul TV îl primea de la guvern. În mijlocul departamentului cultural fusese construită o cameră izolată fonic, cu o uşă din oţel căptuşită
cu plumb, pentru toţi oaspeţii oficiali din camera cea mai sacră a inimii jurnalismului cultural. Angajaţii care o inauguraseră o cunoşteau sub denumirea de Cameră
concept. În această cameră stăteau leii tineri, care nu ştiau nimic despre lume, dar ştiau totul despre modul în care puteau fi influenţate masele. Aici stătea profesorul şi vedeta de necontestat a postului, Peter Trøst, şi îşi aduna ideile pentru formate noi de programe de succes.
Organizatorul habar n-avea de concepte. În schimb, era singurul care citea reportajele din ziare – şi, astfel, fusese prima persoană care citise articolul din Fri Weekend despre scrisoarea anonimă şi despre celebrul orfelinat. Într-un moment de prezenţă de spirit, luase liftul până în zona cu lumină naturală şi pusese articolul pe biroul directorului de ştiri Bent Karlsen, de la etajul trei. Karlsen, care fusese angajat pentru a produce reportaje de ştiri extrem de scurte şi de dramatice, etichetă categoric povestea ca fiind prea mare consumatoare de timp, pentru că ar fi fost necesară cel puţin o jumătate de zi pentru anchetă şi încă o zi întreagă
164
- ERIK VALEUR -
pentru înregistrări. Astfel că articolul rămăsese pe masa ovală de la ştiri, în timp ce el luă liftul către Al nouălea cer, pentru a-şi lua un castron cu salată verde.
Acolo, pe masa de la ştiri, găsise coordonatorul de ştiri şi de divertisment Peter Trøst Jørgensen, întâmplător, articolul lui Knud Tåsing. Privirea lui rămăsese blocată pe fotografia fostei directoare.
O recunoscu imediat.
Se aşeză pe marginea mesei şi citi articolul, o raritate absolută pentru un om în poziţia lui.
Apoi îl căută pe Karlsen, care stătea în cantina celestă, cu un rest de salată verde pe bărbia proaspăt bărbierită, bând apă minerală.
— Ce reportaj este ăsta…?
Puse pe masă articolul cu fotografia femeii cu copilul, în faţa subordonatului său.
Karl privi pagina: Bine-cunoscut orfelinat, acuzat că ar ascunde copiii, era titlul.
— Nu este niciun reportaj, spuse. L-a publicat tabloidul Fri Weekend… şi… înghiţi o felie de castravete… Este vorba despre identităţi şi adopţii şi aşa mai departe… Karisen îşi îndesă în gură o roşie cherry uleioasă, strălucitoare… De asta l-am respins.
— L-ai respins?
— M-am uitat peste el şi am văzut că nu are substanţă, nu are nimic de valoare pe care să-l folosesc.
— Dar l-ai citit corect? Trøst se aplecă deasupra mesei.
Doar pentru că a apărut într-un ziar… Niciunul dintre telespectatorii noştri nu mai citeşte ziarele.
— Nu… Directorul de ştiri străpunse cu furculiţa o jumătate de ou. Dar nu avem oameni pentru astfel de poveşti elaborate. Au început sărbătorile.
— Atunci mă voi ocupa eu însumi de reportaj, spuse Peter Trøst, ceea ce îl caracteriza pe tânărul post de televiziune.
165
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Din când în când, chiar şefii îi scriau articolele atunci când apărea o poveste de un interes extraordinar sau cu greutate politică.
Karlsen tăie pe din două jumătatea de ou cu o furculiţă şi ridică din umeri.
Peter Trøst îl lăsă singur din nou şi luă liftul până la biroul său imens de director, orientat spre sud-vest. Secretara îi era în concediu medical, din cauza surmenajului, iar el nu solicitase o altă secretară.
Lucrul şocant în cazul articolului din Fri Weekend era, pentru şeful postului TV, nu revederea orfelinatului – sau a ceea ce ştia el despre acest loc, adică lucruri pe care le ştiau şi alte mii de danezi.
Deschise singurul sertar din birou pe care îl ţinea închis.
Ceea ce îl şocase era descrierea plicului cu litere decupate, menţiunea despre botoşeii de copil şi formularul enigmatic.
