— Ai primit o scrisoare?
Întrebarea venise pe neaşteptate.
Knud Tåsing era un jurnalist foarte bun. Pauza îi spunea lui Peter că nu fusese suficient de rapid şi acum nu mai putea decât să răspundă afirmativ. Puţini jurnalişti erau atât de buni precum Knud. Poate doar câţiva.
— Aceleaşi cuvinte?
— Da.
— Dacă vrei ajutorul meu, după atâţia ani, trebuie să fii complet sincer, spuse Knud Tåsing, punând accentul pe 168
- ERIK VALEUR -
cuvântul sincer. Avem cum să dăm de alte foste şefe de la Protecţia copilului?
— Posibil, spuse Peter, fără prea multă convingere.
— Poate fosta directoare. Cum o chema…?
— Doamna Krantz. Este senilă, răspunse Peter.
— Am încercat să o contactez pe Martha Ladegaard, spuse Knud. Într-o anumită privinţă, este şi ea implicată. Dar pare să se teamă şi nu va spune nimic.
— Deci crezi în povestea celor bogaţi, care erau ajutaţi pentru a-şi acoperi infidelităţile… copiii unor oameni importanţi?
Jurnalistul răspunse cu o pauză mai lungă. Apoi întrebă:
— Cine mai era în Camera sugarilor, în afară de tine? Nu pot scoate nimic de la Susanne Ingemann. Dar tu ai vizitat frecvent casa de copii, după ce ai…
Făcu o pauză.
Peter se gândi pentru o clipă.
— Sunt sigur de trei, spuse el. Unul este Orla Berntsen, îl cunoaştem amândoi, apoi încă unul care acum este avocat şi cred că îl ştii şi pe el. Este avocatul refugiaţilor şi se numeşte Søren Severin Nielsen. Odată, Severin Nielsen a povestit, într-un articol portret despre sine, că atunci când era tânăr student a locuit împreună cu Orla Berntsen. Un detaliu ciudat, pentru că astăzi cei doi au poziţii diferite în privinţa refugiaţilor. Bănuiesc că nimeni nu ştie că, atunci când erau mici, au fost împreună în acelaşi orfelinat. La un moment dat se pare că s-au certat.
Knud Tåsing nu spuse nimic.
— Şi apoi mai era Marie Ladegaard, fata care mai târziu a fost adoptată de directoarea căminului. Şi dacă îmi amintesc bine, mai era un băiat pe care îl chema Asger. Cândva, Marie mi-a povestit despre el. A ajuns într-o familie din Århus.
Cred că au trecut zeci de ani de când n-am mai vorbit cu fiica adoptivă a domnişoarei Ladegaard.
169
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Cu toţi au avut câte o experienţă… traumatică. Din păcate, nu am scos mai multe de la Marie. Când vrei să îl transmiţi?
— Direct la aniversare.
— Deci, ştim de tine, de Orla, de avocat – ştim de Marie şi, probabil, de un băiat pe nume Asger. Mai lipsesc doi. Cine naiba sunt ultimii doi? O fată şi un băiat.
— Nu ştiu.
— Ne interesează băiatul. Dacă poate cineva să obţină
informaţiile de la Magna sau de la Marie, tu eşti acela. Cred că suntem pe urmele unei poveşti grozave. Aşa simt.
Făcu o scurtă pauză.
Peter auzi cum se rostogoleşte entuziasmul vechiului său prieten ca un val impozant spre mal. Poate că fusese la fel de convins şi de sigur şi atunci când făcuse greşeala vieţii sale şi îşi distrusese cariera.
— Ascultă, am nevoie urgent de o reuşită… de o dezvăluire reală, ziarul meu în fază terminală are nevoie de asta. Îmi dau mână liberă, atâta timp cât se simte măcar urma unei conspiraţii asezonate cu un vârf de cuţit de luptă între clase, dar nu tolerează un scandal.
Jurnalistul compromis tuşi.
— Faptul că a apărut ca un monstru din trecut şi atacă o serie de cetăţeni onorabili care au lăsat însărcinate nişte tinere amărâte, apoi le-au obligat să dea copilul spre adopţie, eventual în schimbul banilor şi al patronajului cunoscutului cămin, nu trebuie, desigur, să se afle. Cu atât mai puţin să
se facă asocierea între el şi marele partid social, de coeziune, în calitate de personaj negativ principal.
Peter nu spuse nimic. Knud Tåsing fusese întotdeauna mult mai direct decât el. Băiatul muncitorului şi fiul unui medic. Aşa începuse.
Termină convorbirea, promiţând că va reveni.
Apoi citi din nou articolul şi sublinie cele mai importante secţiuni cu linie dublă. În cele din urmă, decise să facă un 170
- ERIK VALEUR -
apel telefonic inevitabil. Avea numărul direct al şefului de personal.
