💎 💎"Al șaptelea copil" de Erik Valeur

1961-1973

Cred că toţi copiii din Camera elefanţilor ştiuseră momentulplecării lor, cu mult înainte să fi ieşit şi să fi fost daţi în braţeleunor străini. Cred că ne luam rămas-bun în tăcere, aşa cumfac copiii şi că subtextul despărţirii iminente se transmitea cuinima uşoară, de la un pătuţ la altul.

Din anumite motive, întotdeauna adormeam înainte caliedul Magnei să se termine şi visam că, într-o zi, şi eu voi ficondusă la o maşină parcată pe alee, îndepărtându-mă pevalurile infinite ale strofelor interminabile ale Magnei.

Peter a fost următorul care a plecat. Într-o dimineaţă, patullui de la fereastră a rămas gol. În visele mele îl vedeamalergând, prin pânza fină pe care doamnele de la Protecţiacopilului o ţesuseră pentru el. A plecat fără ezitare şi nu apărut să-şi piardă echilibrul nici măcar o dată.

La sfârşitul verii lui 1972, l-am supravegheat intens pe Orla timp de câteva luni şi nu mai eram chiar atât de sigură

că îmi doream cu adevărat să îmi găsesc o familie şi să

părăsesc Kongslund.

Viaţa sa grea din cartierul de case terasate, înconjurat de copiii care îl dispreţuiau – şi în jurul cărora orbita, cu toate acestea, cu o furie din ce în ce mai mare, aşa cum molia este atrasă de lumină – mă speria. După excursiile mele, Magdalene venea deseori în vizite nocturne (încă petrecea multe din orele ei celeste cu sufletul ei pereche, regele), aşa că puteam citi împreună notiţele mele şi le puteam completa, înainte să le ascund în dulapul meu din lemn de satin şi ea fusese cea care îmi sugerase, într-o noapte de vară, să mai urmăresc un copil din Camera elefanţilor.

173

- AL ŞAPTELEA COPIL -

Desigur, privirile ni s-au îndreptat spre Peter – Peter cel norocos.

În fotografia de Crăciun din 1961, el stătea pe pătură, sub creanga cu micul glob auriu şi zâmbea direct spre aparatul de fotografiat. Nu este de mirare că bonele, care sporovăiau neîncetat, îl porecliseră Poul, după tânărul actor de film, Poul Reichardt. Cea mai apropiată confidentă a Magnei, Gerda Jensen, îmi povestise mai târziu cât îl adorau.

Am luat autobuzul de Strandvej şi am trecut prin Skodsborg, Vedbæk şi Christiansgave, coborând în portul de la Rungsted, care la acea vreme nu avea decât câţiva piloni din lemn cu puţine bărci şi o mică plajă, unde hipioţii stăteau uneori la soare, în puloverele lor norvegiene groase, fumau haşiş şi consumau băuturi producţie proprie. De aici am mers pe jos ultima porţiune, la adresa pe care o găsisem în documentele Magnei. Era o vilă mare, albă, cu o grădină şi mai mare, amenajată, în care o băncuţă albă stătea sub un ulm înalt. Peter se aşeza pe această bancă, luminată de o singură rază de soare, care străbătea miraculos coroana deasă a ulmului. Stătea la adăpostul unui tufiş, privind păsările care ieşeau gonind din umbră şi se adunau în jurul lui, de parcă era un miraj în faţa căruia le dispărea toată

teama. I-am studiat chipul prin telescop. El nu a observat.

Nu m-a văzut niciodată.

Săptămâni la rând am stat aşa, la adăpostul gardurilor vii şi ale tufişurilor care acum umpleau grădina lui luxuriantă

şi, în comparaţie cu lumea lui Orla, acesta părea Paradisul însuşi. Totul era în floare şi, probabil, am simţit în adâncul meu un sentiment de invidie şi resentimente, dar apoi m-am uitat la ochii gri-albaştri, pe care mai târziu milioane de danezi aveau să îi vadă în fiecare seară. Din prima lui zi de şcoală fusese centrul universului, dar popularitatea sa enormă părea să nu-l deranjeze. Nu îl făcea să fie obraznic, să facă pe şeful sau să-i intimideze pe alţii şi, de asemenea, nici nu-i privea de sus pe cei mai slabi din clasă, dimpotrivă.

174

- ERIK VALEUR -

Şcoala privată la care mergea era rezervată copiilor cu părinţi bogaţi, având acces direct la o mică dumbravă, prin care elevii mai mari se puteau plimba în timpul pauzelor. De la Strandvej pornea un drum pietruit mai lung, drept, care ducea în sus, către o poartă care se descuia dimineaţa şi seara era încuiată din nou. Pe timp de noapte, această

poartă era păzită de câinii directorului, doi ogari englezeşti, slabi şi răi, care în timpul zilei erau legaţi de un gard, într-un colţ al locului de joacă, dar noaptea alergau liberi prin zonă.

Dacă cineva se apropia noaptea de poartă, lătratul câinilor se auzea ca un ecou furios prin pădure, urmat de un zgomot ameninţător atunci când animalele săreau cu corpurile lor musculoase pe poartă şi, astfel, hoţii, incendiatorii şi toţi ceilalţi musafiri nepoftiţi erau ţinuţi departe de domeniul şcolii private.

Până când directorul Nordal şi cei doi ogari ai săi au fost ucişi şi viaţa lui Peter a fost complet dată peste cap la unsprezece ani.

Directorul şcolii private era un om incredibil de dur, temut de 220 de elevi pentru sarcasmul său liniştit şi accesele bruşte şi enorme de furie. În prezenţa părinţilor zâmbea fermecător şi întotdeauna rostea remarci laudative la adresa fiicelor şi fiilor inteligenţi, ceea ce făcea ca descrierile făcute de aceleaşi fiice şi aceiaşi fii cu privire la răbufnirile sale incontrolabile de furie să fie considerate rodul imaginaţiei respectivilor copii. Plângerile scăldate în lacrimi referitoare la sadismul directorului duceau, nu de puţine ori, la o palmă în plus peste urechi şi la o zi de arest la domiciliu, şi mai ales acei părinţi ai căror copii fuseseră atât de lăudaţi pentru cinstea lor se străduiau din răsputeri să îşi pedepsească

exemplar copiii.

Şi aceşti copii cinstiţi erau, constatase Peter, copiii pe care directorul Nordal nu putea să-i sufere. Dimineaţa devreme, după ce câinii erau legaţi, el venea pe drumul dinspre casă, cu privirea plină de speranţe aţintită spre poartă. În mijlocul parcului, se oprea sub teiul masiv, mândria şcolii, şi asculta 175

- AL ŞAPTELEA COPIL -

sunetul vântului prin coroana puternicului arbore. Dacă ar fi auzit măcar în acea zi, avertismentul, plânsul şi gemetele, pentru că rădăcinile adânci ale copacului intuiseră de mult apropierea morţii… Dar nu auzise nimic. El însuşi ajutase la plantarea copacului care devenise simbolul întregii regiuni, datorită dimensiunilor sale.

Faptul că elevii întârziau întotdeauna, chiar dacă ştiau că

directorul pândea chiar în spatele porţii, spune multe despre dorinţa de libertate ancorată în noi, oamenii, şi mai ales în copii. Cu spaima rebelă în privire, ei împingeau poarta masivă, pentru ca imediat după aceea să fie întâmpinaţi de urletele lui isterice. Când se apleca asupra lor, respiraţia îi mirosea a sulf, cremene şi acid clorhidric şi era încă şi mai temut pentru insultele lui sarcastice.

— Micul Lord iar nu şi-a putut ridica fundul gras din pat…

urla el, în timp ce îl înşfăca brutal pe bietul copil de o ureche şi îl trăgea în sus. O să-ţi rup picioarele…! Cu aceste cuvinte, îl împingea pe elev pe drumul pietruit din faţa lui. O să-ţi arăt ce înseamnă…

Cuvintele erau înecate într-un potop de insulte, până când delincventul era îngenuncheat pe podea, înconjurat de un nor de gaz toxic, care îi paraliza toate organele.

Se întâmpla destul de rar ca părinţii mai săraci din suburbia de pe autostrada Hørsholm-Usserød să vină cu ideea de a-şi înscrie copiii la şcoala privată, şi atunci directorul Nordal îi făcea rapid să se răzgândească. Cursurile şcolii sale nu puteau fi urmate de niciun copil de secretare sau gunoieri, niciun proletar nu trebuia să păteze reputaţia excelentă, cu nume precum Olsen, Jensen sau Hansen. Să

nu mai vorbim de… Pedersen, cel mai rău dintre toate numele, atât de… muncitoresc.

Doar unul din toată această comunitate rezistase acestei presiuni şi insistase pe dreptul său, ameninţând chiar că se va duce la ziarul Usserøder, până când directorul, roşu de furie, dăduse, în cele din urmă, înapoi. Acest prim mesager al unei lumi din afara gardului înalt a sosit, apoi, într-o zi, 176

- ERIK VALEUR -

extrem de timid şi cu capul plecat, ca elev nou în clasă. Încă

de la prezentarea făcută de domnişoara Iversen, Peter îşi dăduse seama că nou-venitul era diferit faţă de toţi cei pe care îi cunoştea: era slab, avea părul până la umeri şi purta un tricou decolorat şi o pereche de pantaloni gri şifonaţi. Cu umerii lăsaţi, stătea în faţa tablei ca o versiune în miniatură

a unui om pe care poliţia l-ar fi ridicat în timpul unei demonstraţii împotriva Băncii Mondiale sau împotriva războiului din Vietnam. Domnişoara Iversen arătă un scaun din rândul de la fereastră, pe care băieţelul copleşit de povara sa imensă se aşezase, pentru a se afunda imediat într-o aură de absenţă şi muţenie, care părea să-l protejeze împotriva tuturor privirilor ostile.