Bine ascunsă în biroul vechi din lemn de mesteacăn, sub un blocnotes A5, stătea scrisoarea care era amintită şi în articol
– sau cel puţin o copie exactă a acesteia.
O primise pe data de 5 mai, în aceeaşi zi în care o primiseră şi ziarul, şi ministerul, într-un plic identic, pe care erau lipite litere identice, colorate, din ziar şi care conţinea acelaşi formular.
Pe el era scris doar John Bjergstrand, nimic altceva.
Fusese ales în mod deliberat sau era numai unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de presă care primise un astfel de formular?
Spera că ultima variantă era cea corectă, dar nu o credea cu adevărat.
Primul impuls a fost să pună scrisoarea în sertar şi să
încerce să uite de ea. Dar articolul din Fri Weekend o adusese din nou în lumină, pe ea şi întregul său trecut, cunoscut de doar foarte puţini oameni. Părinţii şi bunicii săi îi povestiseră despre orfelinat, de îndată ce simţiseră că era în stare să asimileze o asemenea informaţie şi că era necesar (la aniversarea lui de treisprezece ani). Îi spuseseră tot ce 166
- ERIK VALEUR -
ştiau despre mama sa necunoscută – adică aproape nimic, iar el nu avusese posibilitatea de a verifica informaţiile primite de la ei, aşa că, practic, nu ştia cine era cu adevărat.
În mod normal, acest lucru nu îl deranja.
Lângă formular erau botoşeii croşetaţi pentru copii, despre care scrisese şi ziarul. Odinioară albi, aceştia deveniseră, cu timpul gri. Se gândi la cele două fiice ale sale din ultima căsătorie – eşuată, care acum aveau şapte şi, respectiv, opt ani. Le vedea rar, dar nu le ducea dorul. Adulmecă
pantofiorii; miroseau a umed şi vechi, cu un uşor iz de plante, de parcă ar fi stat o vreme într-un răzor cu flori.
Ciudat. Mama sa adoptivă nu se ocupa cu lucrul manual. Nu o văzuse niciodată umblând cu gheme sau cu trusa de cusut.
Dar îşi aminti de interesul ei aproape nesănătos pentru toţi arbuştii, copacii şi răzoarele de flori din grădina ei. Probabil că plantele îi erau mult mai apropiate decât soţul şi fiul ei…
Fiul adoptiv.
Se gândi la Knud Tåsing – şi ezită. Poate că nu mai avea curajul de a lua decizii impulsive şi probabil că acum se distanţaseră mai mult decât oricând, chiar dacă se salutaseră (în tăcere) la diverse conferinţe de presă de-a lungul anilor (ceea ce era mai uşor atunci când era înconjurat de colegi). Nu mai vorbiseră de când drumurile li se separaseră, după catastrofa de la şcoala privată. De la moartea îngrozitoare a directorului Nordal, nu mai vorbiseră
niciodată, iar acum, lui Peter Trøst i se părea că trecuse foarte mult timp de atunci.
Degetele sale formară numărul redacţiei; rămase în aşteptare aproape patru minute.
Apoi întrebase de Tåsing, fără a se recomanda, şi aşteptă
din nou.
— Tåsing, se prezentă jurnalistul, sec.
— Sunt Peter Trøst.
— Ia uite, ce chestie!
Reporterul reuşi, fără probleme, să condimenteze cele câteva cuvinte cu cantitatea potrivită de ironie.
167
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Peter desenase un mare semn de întrebare, curbat, pe blocnotesul său şi îl barase. Era rândul lui.
— Am în faţă povestea ta despre Kongslund, spuse el. Şi mă gândesc să fac un material pe subiectul ăsta.
— M-am gândit că s-ar putea să-ţi stârnesc interesul. Aşa cum mi s-a întâmplat şi mie. Cu ceea ce ştiu…
Peter Trøst ghici că Knud Tåsing se gândise la povestea lui când scrisese articolul. Era unul dintre puţinii care o ştiau.
— Dar nu ai scris nimic, nu ai scris că… spuse el în cele din urmă.
— Nu. A trecut atât de mult timp! Cât de mult? Treizeci de ani?
— Da. Ţi-am povestit asta a doua zi după ce am împlinit treisprezece ani.
— Crezi că ar fi trebuit să menţionez asta?
Peter mâzgăli cu atenţie semnul de întrebare, până când nu se mai vedea din el decât o pată neagră. Prezentul nu avea nimic de-a face cu incidentul care îi despărţise atunci.
Erau copii.
— Voiam doar să aud… se poticni.
— …ce mai ştiu despre Kongslund şi despre treaba cu scrisoarea? completă Knud Tåsing propoziţia.
— Da. Peter desenă semnul exclamării lângă semnul de întrebare mâzgălit. Ca şi tine, am sentimentul că povestea ar putea fi interesantă.
