Exact aşa se întâmpla, era foarte sigur. Orla Berntsen se aşeză şi îl aşteptă pe fostul poliţist. Poate că ancheta lui Malle era numai o măsură de siguranţă, dar nervozitatea ministrului era mult prea evidentă şi avertismentele intense ale lui Carl Malle accentuau faptul că şi el evaluase lucrurile la fel ca ministrul.
Ce ştiau? Şi de ce se temeau?
Orla Berntsen privi uşa, prin care se vedea un con îngust de lumină, care desena pe podea un model ca de iatagan.
Acest lucru îi aminti de locul în care crescuse, de casa terasată din zona de recreere Mosen. De fapt, el percepea uşile ca fiind nişte elemente extrem de liniştitoare, ar fi privit cu plăcere oricât de multe uşi. Acestea reprezentau aer curat, oxigen, lumină, circulaţia aerului şi, nu în ultimul rând, o cale de scăpare, în cazul în care ar fi trebuit să se retragă
brusc. Se gândi la scrisoare. De ce era totul atât de important pentru cei doi bărbaţi?
Orla îşi privi antebraţele albe. Pulsul normal, mâinile liniştite. Privirea i se îndreptă spre uşa cea mică. Era un secret, pe care puţini îl cunoşteau, faptul că biroul şefului de personal – precum şi cel al ministrului, şi cel al secretarului de stat – avea mai multe ieşiri, pentru orice situaţie. Oficial exista numai cea care dădea în sala cea mare, numită sala palatului, dar pe jumătate ascunsă în spatele unei draperii 158
- ERIK VALEUR -
de culoare galbenă se afla încă o uşă mică, care nu atrăgea atenţia celor mai mulţi dintre vizitatori. Prin această uşă se ajungea la o scară îngustă, care ducea la o temelie din piatră
ponosită, trei etaje mai jos. Şi aici, adânc sub Slotsholmen, se ajungea într-un coridor îngust, care ocolea, prin tot felul de ramificaţii, întregul minister. Aceste coridoare fuseseră
menţionate drept catacombe şi cetăţenii tamili, irakieni, afgani şi sudanezi care trecuseră prin sita sistemului danez de azil şi care fuseseră recompensaţi cu un loc de muncă în curăţenie, ceea ce le aducea un venit cam de nivelul unui ajutor social, îşi aveau aici vestiarele şi camerele de odihnă.
Ministerul, care fusese acuzat în mod repetat de rasism şi cinism, îi primise pe aceşti oameni cu braţele deschise în sanctuarul său.
— Arăţi ca băiatul pierdut din dumbrava Mosen.
Carl Malle intrase în birou fără a face vreun zgomot.
Orla Berntsen renunţă la ideea de a fugi.
Şeful securităţii trecu direct la subiect:
— Trebuie să-mi răspunzi sincer. Ai vreo idee de ce scrisoarea anonimă a ajuns numai la tine?
— Nu.
De ce nu ar fi răspuns sincer?
— Sau de ce persoana s-a asigurat că nu arzi scrisoarea şi că nu faci totul uitat, trimiţând o copie şi vechiului duşman de moarte al ministerului? Asta a fost, într-adevăr o manevră
inteligentă.
Fostul poliţist nu primi niciun răspuns.
— Pe de altă parte, când te aflai efectiv în rahat şi noi ţi-am oferit locul la internat, unde totul a fost mai bine, te-am ajutat, nu-i aşa?
— Da, spuse Orla şi simţi cum cuvintele îl transformau în băiatul care îl admira pe poliţistul cârlionţat, care îl invitase la biroul său.
— Este de înţeles că Ole este nervos. La urma urmei, este gata să preia cea mai importantă funcţie din ţară.
Orla Berntsen nu răspunse.
159
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Nebunia este că a primit scrisoarea şi acest post de televiziune. Sau poate că cineva i-a povestit totul lui Peter Trøst? Poliţistul îl privi cu reproş pe Orla Berntsen. Peter Trøst tocmai a sunat şi Ole, bineînţeles, şi-a ieşit complet din minţi. Până la urmă, una este să ai de-a face cu un mic ziar de scandal şi altceva este să ai de-a face cu postul naţional Channel DK. Expeditorul acestei scrisori şi-a făcut temele.
Tot nu primi vreun răspuns.
— Cine dracu’ este John Bjergstrand?
Părea aproape furios.
— N-am nicio idee.
— Eu cred că minţi… Şi, de asemenea, cred că ai o vagă
idee despre ce este vorba.
Orla Berntsen nu mai roşise de mult timp, dar acum obrajii îi străluceau. Se ridică.
— Dacă aş şti ceva, aş spune.
Îşi auzi propriile vorbe, de parcă era un copil care încerca să se apere.
— Sper.
— Întrebarea este dacă Ole ştie ceva, din moment ce, până
la urmă, el te-a chemat aici.
