timpul pauzei, băieţii din clasa a şaptea stăteau grămadă în curte şi şopteau între ei. Knud nu s-a mai întors. În schimb, a apărut tatăl său la şcoală, în hainele de lucru şi cu pantofii de lemn. La scurt timp după aceea s-au îndreptat amândoi împreună, cu ochii în pământ, spre motoreta sa şi au dispărut în pădure.
Knud s-a întors din nou la şcoală abia după o săptămână, înconjurat de o aură de tăcere şi distanţă, care îl proteja de privirile celorlalţi şi care nu avea să dispară complet niciodată. Zvonul cu privire la scandal făcuse înconjurul întregii şcoli şi fusese confirmat de privirea directorului. În perioada următoare, directorul Nordal şi-a tratat elevii cu o blândeţe neobişnuită, fără precedent. Chiar şi păcătoşii care întârziau cinci, şase sau chiar şapte minute primeau numai un avertisment blând, cu gura închisă, fără vapori de sulf, înainte să fie trimişi în sălile de clasă. Până şi câinii se liniştiseră în această perioadă.
Cum a reuşit Knud Mylius Tåsing să supravieţuiască
nopţii polare întunecate, lungă de mai multe luni, din scurta lui viaţă, nimeni nu poate spune exact. Motivul, cu toate acestea, părea să fie clar – potrivit observaţiilor celor din clasa a şaptea: My şi băiatul cel nou s-au plimbat prin pădure braţ la braţ, iar acolo, printre copaci, trebuie să se fi întâmplat ceva. Se presupunea că My îl forţase pe băiat să
facă ceva contra naturii, ceva ce nu putea fi rostit cu glas tare.
Câteva nopţi mai târziu, Peter a avut un vis sufocant: stătea ca o umbră în biroul directorului şi aştepta ceea ce avea să se întâmple. În birou veniseră My şi tatăl său, mirosind a sudoare şi ţigări, pentru că nu avusese timp să se spele şi să se schimbe.
— Vă este clar, cu siguranţă, că dorim să evităm cu orice preţ un scandal sau o posibilă intervenţie a poliţiei, îi spusese Nordal muncitorului, şi în acel moment se văzuse toată rezistenţa şi tot scepticismul – tot dispreţul pentru oamenii de calibrul lui Nordal, pe care My îl cunoscuse de la 181
- AL ŞAPTELEA COPIL -
o vârstă fragedă – ieşind în linişte din Hjalmar, ca nisipul dintr-un sac găurit.
În acel moment, Peter înţelesese că My era nevinovat. În ochii lui nu se vedea nici cea mai mică urmă de ruşine.
Câteva săptămâni mai târziu, părinţii lui Peter sărbătoreau un festival de toamnă în grădină, la care fuseseră invitaţi prietenii lor din Rungsted, Christiansgave şi Vedbæk.
Camerele se umpluseră cu cele mai bune familii din Strandvej şi, după-masă, un producător se retrăsese împreună cu prietenul său foarte bun, primarul, în colţul sufrageriei. Peter îi auzise râzând – şi apoi cuvintele care îi captară atenţia: comunist – şi apoi: scandal.
Peter se strecurase mai aproape.
— Când vine vorba, o lasă mai moale, răsuna vocea producătorului, urmată de alte râsete.
— Da, nu va uita curând această lecţie, îl aprobă primarul şi ridică paharul cu coniac. Nordal a rezolvat-o incredibil de elegant.
Producătorul privi strălucirea trabucului său lung şi dădu din cap:
— Da, acum stau amândoi în banca lor – atât tatăl, cât şi fiul.
O săptămână mai târziu, lui Peter i se confirma povestea.
Tatăl lui My tocmai anunţase că nu va mai candida pentru postul de administrator al firmei. Partidul încercase să-l convingă, scria ziarul Ussemder, dar el repetase că nu va mai fi disponibil.
În acest moment, lui Peter îi devenise clar ultimatumul diabolic pe care directorul Nordal îl pregătise în acea zi, când tatăl lui My venise la şcoală: Hjalmar se putea împotrivi şi îşi putea trăda fiul – sau putea renunţa la convingerile lui şi îşi salva fiul.
— Dacă nu vrem să dăm socoteală pentru că nu am anunţat poliţia, trebuie să acţionăm discret şi responsabil.
Ceea ce înseamnă că nu trebuie să mai fiţi om de încredere activ politic. Nu putem exclude nici faptul că poliţia ar putea 182
- ERIK VALEUR -
începe să se intereseze de dumneavoastră. Şi nu uitaţi: sunteţi un tată care îşi creşte singur copilul şi băiatul are nevoie de dumneavoastră – mai ales după ce s-a întâmplat.
Peter a auzit şi a simţit cuvintele atât de clar, de parcă
directorul Nordal ar fi stat în faţa lui. Îl bântuiau din nou şi din nou, atunci când stătea treaz noaptea şi auzea foşnetul vântului prin ulmul copilăriei sale lipsite de griji. Nu ştia să
spună exact dacă era într-adevăr vântul cel care foşnea prin frunze sau respiraţia urât mirositoare, triumfătoare a lui Nordal…
…ştia doar că se trezise într-o dimineaţă, îşi căutase blocnotesul şi începuse pregătirile care au durat cât a suferit Danemarca de pe urma crizei petrolului, care a schimbat întreaga ţară şi şi-a descoperit dragostea pentru un nou partid revoluţionar, naţionalist de dreapta, pentru a protesta împotriva a ceva ce începea să se prefigureze.
Drujba a stat ani întregi în garaj, nefolosită. Peter a îndesat-o într-un sac mare, negru şi s-a dus adânc în pădurea Rungsteder, unde petrecuse trei săptămâni cu pregătirea planului său: trage piedica, accelerează, ţine bine, balansează, apasă şi ţine liniştit lama. Nişte părinţi ceva mai atenţi ar fi observat bătăturile din palmele sale, dar nu şi Laust şi Inge. Ei îşi citeau ziarul, scriau scrisori şi, de cele mai multe ori, stăteau cu capetele aplecate.
Cu trei zile înainte de Crăciun, totul era pregătit şi scandalul a lovit şcoala privată ca o forţă a naturii.
Directorul voia să îşi lege câinii, ca de obicei, după tura de noapte, dar în această dimineaţă nu se auziseră, în mod ciudat, nici lătrăturile şi nici zăngănitul porţii. Un câine zăcea mort într-un colţ al parcului, iar celălalt era pe ducă.
Aveau spume la gură. Şi directorul Nordal auzi un geamăt care, probabil, venea mai mult din capul lui decât din curtea acoperită cu zăpadă a şcolii. Mândria şcolii, teiul puternic, fusese tăiat, ca de o mână uriaşă care îl împinsese aproape de sol şi îl înclinase lateral, în direcţia fântânii. Crengile cele mai lungi distruseseră pridvorul şi ferestrele anexei din sud.
183
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Poliţia şi pompierii pe care bărbatul şocat îi alertase alergau fără ţintă printre cioburi şi resturi de cărămidă, în timp ce directorul stătea el însuşi neputincios, cu mâinile împreunate, încercând să înţeleagă dezastrul.
Exista o singură pistă, jos de tot, la baza teiului: lucrarea criminală fusese executată cu o drujbă puternică. Lângă
trunchiul copacului erau două mănuşi scumpe, din piele de bivol, care au putut fi identificate ca aparţinând unui băiat de clasa a şaptea, pe care doi ofiţeri l-au ridicat fără prea multă agitaţie. Pentru că nimeni nu credea cu adevărat că
băiatul ar fi putut înfăptui singur toate astea, patru dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi au fost chemaţi la secţia de poliţie. Câinii otrăviţi au fost aşezaţi pe o folie de plastic şi, de asemenea, duşi la secţia de poliţie, fără ca directorul să se uite chiar şi scurt după ei. Ore întregi a stat nemişcat, cu privirea aţintită asupra teiului doborât, şi a fost văzut tot acolo când ultima maşină a ieşit pe poarta şcolii. Ceva teribil, ceva străin îşi croise drum spre şcoala privată. Poate a avut o bănuială, poate a înţeles că a provocat, din greşeală, un spirit care era şi mai rău decât el însuşi – şi în care se afla mult mai multă ură decât el însuşi crezuse că este posibil.
A fost ultima dată când directorul a fost văzut de profesori şi de elevi.
În a doua zi de Crăciun, a suferit un accident vascular cerebral. A murit exact la ora opt din prima dimineaţă a noului an, în spitalul Usserøder, fără să-şi mai recapete cunoştinţa.
