În orice altă clasă ar fi fost zdrobit ca o muscă, numele lui
– Knud Mylius Tåsing – ar fi fost un motiv suficient. În timp ce numele de familie provenea de la insula daneză pe care familia sa trăia de generaţii întregi, cele două prenume erau rezultatul admiraţiei fără margini a tatălui său pentru conducătorul Groenlandei, Knud Rasmussen şi pentru Ludvig Mylius-Erichsen.
Acesta din urmă, povestise entuziasmată domnişoara Iversen, a fost un adevărat erou danez. Poate că cel mai mare care a existat vreodată. A dispărut în martie 1907, dincolo de paralela 79, în noaptea polară şi nu a mai fost văzut niciodată. Citise cu voce tare ultimele înregistrări din jurnal, pe care eroul ei le făcuse în întuneric, înainte de expediţie, fără ca măcar să observe că băiatul cu al doilea prenume Mylius se înroşise la fel de tare, ca ultimele rachete de semnalizare lansate cu disperare în noaptea polară.
— Ieri am împlinit 35 de ani. În 15 ani virilitatea mă va părăsi…
Admiraţia neţărmurită a entuziastei domnişoare Iversen pentru acest erou îi făcuse pe ceilalţi băieţi să-l urască pe cel care purta acest nume. Încă din prima zi îl botezaseră My, după imensa locomotivă My, care trăgea după ea un număr imens de vagoane din gara din Copenhaga şi din toată ţara.
177
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Se strâmbau şi şuierau prin colţurile gurii, ca şi cum ar fi eliberat aburul din cazanele supraîncălzite, iar My se prăbuşea fără putere între ei. Tatăl său lucra în fabrica de confecţii din Usserød, iar mama sa murise (dacă zvonurile erau adevărate) ca o hipiotă, undeva în Spania, din cauza pastilelor şi a haşişului.
Într-o zi Peter îl invitase, totuşi, la el acasă în Rungsted, şi au stat împreună pe banca de sub ulm, unde My i-a pus brusc o întrebare pe care Peter, spre mirarea lui, o aşteptase într-un fel.
— Cât de mare era pomul atunci când tu erai mic? a întrebat My arătând spre ulm.
— În orice caz, mai mare decât mine, spusese Peter cu logica incomensurabilă care le-a permis oamenilor să ajungă
pe Lună şi care îi ajuta să răspundă şi celor mai complicate întrebări ale vieţii.
My se gândi la răspuns, dar nu spuse nimic.
— Nu, răspunsese Peter.
My clătină din cap.
La început, My era, aşa cum spuneam, taciturn, aproape defensiv – un băiat sărac, cu unghiile murdare şi degete subţiri, nervoase. Şi în timp ce tatăl lui Peter era medic-şef la secţia de neurologie şi boli neuro-cerebrale, tatăl lui Knud muncea în fiecare zi la fabrică, de la şase la patru. După
programul de lucru venea acasă, îşi schimba hainele cu un tricou imprimat cu fotografia alb-negru a eroului revoluţionar Lenin şi se aşeza cu ziarul său comunist Folkets Blad în curtea din faţa blocului din Ullerøder Kongevej.
Dacă tatăl lui Peter era monosilabic, cel al lui Knud, Hjalmar, era la fel de tăcut ca mausoleul în care fusese depus idolul său. Lucrurile pe care Peter dorea să le ştie despre familia lui My le putea pune cap la cap din puţinele obiecte din camerele mici ale apartamentului acestuia: deasupra mesei găsise portretele părinţilor socialismului, Lenin şi Marx, şi o fotografie a mamei dispărute care, după
spusele lui My, nu murise, ci îşi găsise libertatea la o fermă
178
- ERIK VALEUR -
hippy din sudul Spaniei şi trăia acolo un stil de viaţă budist.
Ea stătea cu picioarele încrucişate la umbra munţilor, medita şi privea melancolic din ramele aurite, care erau împrăştiate prin toată casa, la băiatul de jos. Chiar şi pe suportul de şampon din cabina de duş construită de Hjalmar în bucătărie stătea una dintre aceste fotografii.
Pentru Peter era un mister de ce admiratorul lui Lenin, un membru al Partidului Comunist şi om de încredere în firma sa, insistase cu atât de multă încăpăţânare ca singurul său fiu să fie înscris la cea mai privată dintre toate şcolile private din mijlocul paradisului citadin din nordul insulei Zealand.
Poate cea mai capitalistă dintre cele mai capitaliste şcoli din întreaga Danemarca. Odată îl întrebase pe Hjalmar dacă îl cunoştea pe directorul Nordal.
Mai întâi, tatăl lui My rămăsese nemişcat şi nu răspunsese, apoi lăsase în jos capul cu sprâncenele proeminente şi deschisese Folkets Blad.
În timpul lecturii, spuse:
— Directorul Nordal nu este important.
Avea să se dovedească faptul că asta fusese o eroare fatală
de raţionament. Mai ales că, probabil, popularitatea în creştere a lui Knud Mylius Tåsing a fost cea care – trecând peste prezenţa sa cvasi-nepermisă în şcoala privată – l-a făcut pe directorul Nordal, să dea în amoc pecetluind astfel şi soarta sa, şi pe a tatălui lui Knud. Ura lui Nordal pentru omul care se ducea la întâlniri politice, tipărea afişe roşii ca sângele şi îi incita pe alţii la revoltă împotriva producătorilor profitori luase proporţii incontrolabile – sigur şi din cauză că
aceşti producători se aflau în comitetul de conducere a şcolii şi se numărau printre eminenţele conservatoare puternice ale comunităţii. Prigoana a început în primele luni ale anului 1973 şi a pornit de la o coincidenţă care i-a ridicat directorului Nordal mingea la fileu (abia câţiva ani mai târziu s-a reuşit punerea cap la cap a poveştii din fragmentele rămase – aşa cum un avion prăbuşit este asamblat din nou, 179
- AL ŞAPTELEA COPIL -
cu mult efort, pentru a afla cauza accidentului, ceea ce am şi făcut).
Încurajat de succesul lui My în şcoala privată, unul dintre colegii lui Hjalmar îşi înscrisese unicul fiu la prestigioasa şcoală, numai că acest băiat era departe de a avea farmecul şi încrederea în sine ale lui Knud. În plus, el nu avea un prieten ca Peter, astfel că băieţelul a fost torturat şi tachinat cu răutate încă din prima zi. În a treia zi, bietul de el stătea singur pe marginea terenului de joacă şi plângea, iar hârjoana şi ţipetele băieţilor mai mari erau atât de dezlănţuite, încât câinii începuseră să latre agitaţi în cuşca din spatele casei directorului. Knud învăţase de la taciturnul său tată trei lucruri: protecţia celor slabi (însăşi temelia societăţii umane), solidaritatea (instrumentul efectiv al schimbării) şi mândria (pilonul onestităţii personale). Astfel încât băiatul din Usserød, care urmase şcoala primară în Copenhaga şi a cărui mamă era o revoluţionară în Andaluzia, la a patra încarnare, a fost cel care l-a dus pe o bancă pe copilul care plângea şi l-a ţinut de după umeri. În pauza mare s-au plimbat amândoi împreună prin parc, cu capul sus, exersând prin privirile lor mândre nou-proclamata luptă
de rezistenţă comună.
Când s-au întors, băieţii bogaţi stăteau uşor nesiguri în jurul lor şi poate că în acel moment Nordal a intuit existenţa unui adversar mult mai puternic decât inerţia matinală a copiilor bogaţi. Din unul se fac doi, iar din aceştia doi poate se fac mai mulţi, până când, în final, toţi Pedersenii din lume vor forţa poarta Tărâmului Făgăduinţei şi vor lua cu asalt domeniul celor bogaţi.
Revoluţia îşi croise drum până în şcoala privată.
Prin urmare, Nordal a iniţiat calea care avea să-l înghită pe tatăl lui Knud Tåsing şi care avea să rezolve o dată pentru totdeauna problemele lumii sale. Şi-a pregătit lovitura pentru dimineaţa zilei următoare. I-a chemat la el pe unii dintre băieţii mai mari din clasa a şaptea şi i-a ţinut aproape o oră
în camera directorului. După aceea a trimis după Knud. În 180
- ERIK VALEUR -
