— Câte strofe are cântecul, de fapt?
— Tu ce crezi? s-a interesat mama mea adoptivă.
— Două mii nouă sute şaptezeci şi trei, am răspuns eu, fără
ezitare şi, în acelaşi moment, am văzut preocuparea din ochiiei.
Fetiţele nu ar trebui să ştie, de fapt, numere atât de mari.
— Cântecul nostru nu are sfârşit, Marie, mi-a spus ea, vacontinua şi după ce tu şi cu mine nu vom mai fi aici.
Greutatea acestei informaţii m-a copleşit. Este de înţelesfaptul că răspunsul nu m-a liniştit câtuşi de puţin.
Comentariul care se afla la pagina 3 din Fri Weekend ocupa un spaţiu care putea fi acoperit complet cu palma –
privirea nemulţumită a editorului de ediţie indica faptul că
fusese mult, mult prea succint.
Afacerea Kongslund ameninţa să se evapore în aer, înainte să fi fost scoasă vreodată la lumină. Proiectul slăbuţ al ziarului nu evoluase deloc conform planului. Cu puseuri mici, dar semnificative, forţa vieţii se scurgea din corpul editorial, mai puternic pe măsură ce tirajul se prăbuşea, şi al treilea editor de ediţie fusese schimbat în termen de şapte luni din postul pentru ştiri interne.
221
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Fără reputaţia ta bună din vremurile de demult, asta nu ar fi devenit o problemă, îi spusese lui Knud Tåsing şi îşi exprimase nemulţumirea, în faţa tuturor, cu privire la titlul zilei.
Directoarea tace în legătură cu afacerea Kongslund.
Knud Tåsing fusese, într-o altă viaţă, o adevărată vedetă, fără îndoială, dar angajamentul personal al ziaristului pentru subiectele pe care le aborda era, din punctul lui de vedere, cât se poate de neprofesional.
Channel DK prezentase, dimineaţa, primele reclame pentru un documentar despre Kongslund. Până la difuzarea acestuia, pe 12 mai, mai erau încă două zile, dar de fapt, în a cincea zi a afacerii, nu exista încă nicio ştire care merita raportată.
— Aveţi vreo informaţie pe care noi nu o avem? întrebase editorul.
— Nu ştiu, spusese Knud Tåsing. Mototolise deja al doilea pachet de ţigări, într-o minge verde-albă, pe care acum o privea fix. Ceilalţi jurnalişti stăteau, tăcuţi şi resemnaţi, la masa de şedinţe din biroul editorial, acum mult prea mare după numeroasele concedieri.
Nils Jensen intrase în cameră şi stătea în faţa unuia dintre pereţii despărţitori mobili verzi. Pe umăr îşi ţinea aparatul său Nikon.
— Din aniversare… reuşim să scoatem ceva util? Dacă mă
întrebaţi pe mine, îmi menţin părerea că este marea revelaţie pentru iluziile pure. Trebuie să admitem, în sfârşit, că nu va exista nicio revelaţie, zise editorul.
Knud Tåsing azvârli uşor bila din celofan peste marginea mesei.
— Eu am altă părere – şi am muncit la ea dar mi s-au pus mereu piedici în cale. Nu pot ajunge în locurile potrivite şi nu pot obţine acces la dosar, dar fără a vedea documentele vechi
– contracte de muncă şi state de plată – mă aflu, de asemenea, în imposibilitatea de a localiza foştii angajaţi.
Acest lucru ne încetineşte.
222
- ERIK VALEUR -
— Vechii angajaţi sunt morţi. La urma urmei, nimeni nu ne-a contactat şi nu s-a oferit să ne ajute până acum, spuse editorul, care nu fusese numit în funcţie datorită talentului său pentru dezvoltarea de idei, ci pentru angajamentul său de a asigura creşterea productivităţii, în ciuda numărului tot mai mic de angajaţi.
— S-ar putea ca motivul să fie faptul că aceştia nu fac parte din cititorii fideli ai ziarului nostru – în cazul în care încă trăiesc, răspunsese Knud.
Editorul îşi frământa mâinile.
— Ne-am descurca foarte bine şi fără acest tip de comentariu, Tåsing.
Se uită la fotograf care, aşa cum ştia toată lumea, legase un fel de prietenie cu ziaristul, dar Nils îşi lăsă privirea în jos.
— Am primit confirmarea că atât formularul, cât şi botoşeii de copil provin din aceeaşi perioadă. Şi ne-am întâlnit cu două asistente sociale de la Protecţia copilului de atunci, care pot lumina un pic întunericul, poate prin intermediul acestora putem afla mai multe despre ceea ce s-a întâmplat în anii ’60 la Kongslund. Aceasta este povestea pentru mâine, spuse Tåsing.
— Şi ce spun cele două doamne… aceste asistente sociale?
— Desigur că nu le-am întrebat la telefon… Knud Tåsing îl fixă pe editor pe deasupra ochelarilor săi. Ar fi fost o mare greşeală.
— Posibil, dar pentru noi asta înseamnă că nu avem nicio idee ce ştire vom prezenta mâine. Dacă există într-adevăr vreuna.
Cei doisprezece ziarişti tăcuţi zâmbeau strâmb la masa de şedinţe, cu figurile deformate de grimase nervoase.
— Asta ne asigură, cel puţin, că nu îşi vor pierde curajul sau că nu vorbesc cu altcineva, care probabil că le va convinge să îşi ţină gura. Knud Tåsing se ridică agitat de pe scaun. Nu e de mirare că ziarul este în declin. Poate că
domnii de sus, de acolo, da, de acolo… arătă cu capul spre 223