— Te înţeleg.
Apoi veni rândul lui – şi atmosfera din cameră se schimba dintr-odată: pufnea pe nasul său mare, buzele groase i se mişcau şi rosteau lucruri atât de bizare, încât atât lui Severin, cât şi fetei li se păru jocul tot mai neplăcut. Nici măcar o catolică renegată nu ştia cum să reacţioneze la aşa ceva şi, în cele din urmă, nu mai avură chef să audă
confesiuni şi se scuzară cu pretextul examenelor care urmau şi cu dureri de cap. Furia lui Orla creştea în mod constant şi devenise incontrolabilă, iar într-o seară bătu sălbatic la uşa lui Severin.
— Trebuie să te spovedeşti – acum! îi spuse cu vocea răguşită şi Severin, care văzuse ochii injectaţi ai prietenului său, se duse cu el.
Trebuia să fie ultima oară şi voia să mărturisească secretul pe care Orla îl aşteptase de mult.
215
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Ţi-am povestit de calul tatălui meu, îţi aminteşti?
începu băiatul din casa cea galbenă, în timp ce se aşeza pe scaunul din cutie.
Duhovnicul de pe partea cealaltă nu răspunse.
— Cu acest cal s-a întâmplat ceva despre care nu ţi-am povestit… sau, mai bine zis, cu băiatul care îl călărise.
Kjeld… fiul administratorului de bloc… Severin ezită pentru un moment. Era cel mai rău şi mai dezgustător tip pe care l-am cunoscut vreodată, dar iubea cu adevărat acest cal şi, când ne am dus cu el în pădure pentru a-l lăsa să pască, el a fugit după noi. În cele din urmă i-am permis să-l călărească, dar animalul înnebunise complet şi a pornit într-un galop sălbatic. Kjeld se agăţase de coamă şi urla ca nebunul, iar când a ajuns la stuf – în josul pârâului, s-a oprit atât de brusc, astfel încât Kjeld a făcut un arc mare prin aer şi s-a lovit cu capul de piatra mare care se afla acolo – ştii despre care vorbesc. Când am ajuns la el, era întins în iarbă… cu ochii închişi. Mi-aduc aminte cum am stat acolo şi m-am uitat la el. Avea sânge pe obraji şi pe frunte – şi am simţit un fel de satisfacţie. Merita să fie acolo, întins. După trei săptămâni a fost externat din spital, dar ceva nu era în regulă cu el. Câteva luni mai târziu s-a prăbuşit, pur şi simplu, şi a fost dus la spital. Mai târziu am aflat că murise.
Tăcu pentru o clipă.
— Ca şi Hasse.
Se spovedise.
Apoi se auzi vocea lui Orla, ascuţită şi insistentă:
— Dar nu a fost vina ta.
— Am omis un lucru important… Ştiam exact cât de sălbatic era calul. Ştiam că era periculos, pentru că
încercasem şi eu să-l călăresc – şi pe mine mă aruncase. Era sălbatic şi să îl călăreşti era complet de neconceput. Ţinusem animalul în timp ce se urca pe el şi îl avertizasem că trebuie să se ţină bine de coamă. Dar speram să se rănească.
Niciodată nu mi-am dorit ceva atât de mult… Severin îşi 216
- ERIK VALEUR -
drese glasul: Îmi doream din toată inima să sufere… dar asta l-a omorât…
— Sperai că va muri.
Nu era o întrebare, ci o constatare din partea duhovnicului.
— Singurul lucru pe care mi-l amintesc, într-adevăr, este… Era atât de… cum stătea acolo, întins… Era atât de mic…
Severin plângea.
— Înţeleg. Vocea lui Orla se auzea clar prin perdea.
Înţeleg.
Nu exista nicio îndoială că înţelesese.
Ca şi Hasse.
— În ziua aceea am înţeles de ce este capabil omul. Poţi simţi plăcere în a ucide – şi poate o şi faci. Dar nu se vorbeşte despre asta.
— Nu.
— Tu, vreodată…?
— Nu.
Perdeaua tremura uşor, dar poate era numai vântul de pe Kannikestrade.
Severin se ridică în picioare. Paşii îl conduseră în afara camerei. Aceasta fusese ultima sa confesiune, în luna următoare el şi fata cea cuminte au devenit un cuplu, iar cutia de confesiune a rămas nefolosită, într-un colţ al camerei lui Orla.
Aşa credea el.
Dar în Orla se dezlănţuise povestea pe care nu i-o mai povestise nimănui, niciodată. În locul lui Severin pusese un vechi magnetofon Tandberg în spatele perdelei, care putea înregistra fără întrerupere timp de trei ore. Dacă cineva ar fi găsit aceste benzi (fuseseră bine încuiate într-un dulap mare de stejar), ar fi fost chiar mai îngrozit decât Severin sau decât fata pentru că, singur în întuneric, Orla ciudatul nu mai avea nevoie de mediul său, de scepticismul şi respingerea semenilor săi. În acest moment el era Dumnezeu, păcătos şi 217
- AL ŞAPTELEA COPIL -
duhovnic într-o singură persoană şi, în timp ce colegii săi dormeau, trecea, fără griji, dintr-un rol în altul şi povestea totul pe banda vechiului magnetofon.
