— Înţeleg bine, spunea Dumnezeu – iar păcătosul striga:
— Nu mă lăsa! în timp ce duhovnicul stătea în fundal şi se asigura că şi tăcerea era înregistrată pe bandă.
Fiul şoptea:
— Iartă-mă.
Tatăl rămânea tăcut.
Orla îşi auzi propria tăcere pe bandă – înregistrată pentru eternitate, în timp ce banda rula, în cercuri, şi bâzâiala devenea din ce în ce mai puternică, cu fiecare metru derulat.
— Niciun om nu este o insulă, spunea vocea.
Răspunsul:
— Aş dori să mărturisesc că l-am întrebat pe Almind-Enevold dacă îmi poate obţine un loc de muncă în minister, după ce îmi termin studiile. Apoi, pentru o lungă perioadă, nu se mai auzea nimic şi ţi-l puteai imagina pe Orla în faţă, rânjind şi cu un pahar de vin în mână. Pot începe în vară.
Trecu un minut fără vreun cuvânt şi de auzit se auzea numai zumzetul slab al magnetofonului. Apoi urma vocea lui Dumnezeu:
— Ai păcătuit. Dar prin prietenia ta cu Severin ţi-ai ispăşit păcatele. Mai mult nu ţi se poate cere.
În weekendul următor, Orla se mutase, fără a-i spune ceva lui Severin sau altui coleg despre planurile sale. Patronul firmei de mutări avea o fiică îndrăgostită de teatrul de păpuşi. Ei i-a dăruit Orla strania cutie de confesiune.
Două luni mai târziu, începuse treaba ca funcţionar simplu în Ministerul Justiţiei din Slotsholmen, pe atunci cel mai bun şi cel mai venerabil dintre toate ministerele, şi urcase pe prima treaptă a scării carierei a fiecărui jurist ambiţios.
S-a mutat într-o cameră pe Østerbrogade, cu vedere la hotelul Østerport şi la calea ferată. Serile se ducea târziu la culcare şi dimineţile ieşea din casă foarte devreme. La sfârşit 218
- ERIK VALEUR -
de săptămână, îşi făcuse un nou ritual: la miezul nopţii se afunda în vechiul său fotoliu şi se relaxa complet. Apoi cerceta prin minte, centimetru cu centimetru şi arunca tot ce-i stătea în drum, mai întâi cuvintele, apoi gândurile şi, în cele din urmă, sentimentele, până când, la final, într-un întuneric total, sub o cupolă strălucitoare, plină de perle, îşi imagina că se află în interiorul unui ghioc, pe care mama sa i-l dăruise, când era copil, şi care încă purta în el sunetul valurilor mării din vestul îndepărtat.
De-abia atunci, cu o răsuflare liniştită, deschidea capacul subconştientului său şi lăsa să năvălească în cameră toate imaginile din Vænget, cartierul copilăriei sale, şi ale pădurii din apropiere. Aripile de fluturi rupte, ochiul de pe frunza de nufăr, gaura neagră din craniul Prostănacului. Aprindea trei lumânări şi rămânea în aceeaşi poziţie, până la stingerea ultimului fitil. Lăsa imaginile să danseze în jurul feţei iluminate de lumânări şi să dispară din nou, în timp ce sunetul valurilor devenea o şoaptă – dar acum îndepărtat şi lipsit de putere.
Adesea, îşi încheia ceremonia cu un apel către părinţii biologici ai lui Severin, când noaptea era aproape trecută.
Vocile de la celălalt capăt al firului erau întotdeauna la fel de metalice şi somnoroase. Nu spunea niciodată nimic, pur şi simplu aşeza receptorul timp de o jumătate de minut lângă
lumânările topite, înainte să închidă.
Într-o noapte îşi pierduse cunoştinţa. O rafală de vânt stinsese în cele trei lumânări din faţa sa, iar el se trezise brusc şi se văzuse pe sine stând acolo, singur în fotoliul său, ghemuit, aplecat în faţă ca o pasăre neagră, prăbuşită. În acelaşi timp, îl cuprinse un frig ca de gheaţă şi nu mai putea respira: adânc, în interiorul său, explodase frica şi îi inundase toţi nervii. Cineva îl lăsase singur, prins adânc în interiorul propriului corp, în craniul său, în întuneric, fără să
se mai întoarcă să-l elibereze. Nu putea trăi… Sărise de pe fotoliu şi umblase agitat prin cameră, frenetic, în sus şi-n jos, atingând pereţii cu mâinile tremurânde şi scoţând 219
- AL ŞAPTELEA COPIL -
sunete ciudate, sforăitoare, pe care nu le mai auzise înainte –
în el erau două persoane – închise într-un singur corp, iar capul îi exploda: Nu, nu, nu… nu-nu-nu… nu-nu-nu-nu-nu!
auzise bubuiturile panicate ale inimii sale şi fâlfâitul aripilor care băteau zadarnic în geam…
Treptat, presiunea provocată de claustrofobie se atenuă în spatele globilor săi oculari şi el se prăbuşi la pământ epuizat.
Nu îşi mai putea simţi braţele.
Câteva săptămâni mai târziu totul se repetă şi lui i se făcu atât de frică, încât căută un alt ritual ceva mai mult orientat spre exterior. La început se masturba în întunericul camerei sale – fără a se mişca sau a se atinge singur, doar cu puterea minţii, gândindu-se la femeile din minister, iar după câteva luni devenise atât de bun la asta, încât aplica ritualul şi în autobuz, pe drumul de întoarcere de la Slotsholmen, în timp ce călătorii neavizaţi priveau pe fereastră. Şi-o imagina pe noua studentă la drept, cum o apleca peste birou, şi se elibera de tensiune, chiar înainte ca autobuzul să ajungă la hotelul Østerport şi, uneori, chiar la jumătatea drumului prin Bredgade.
Pe Severin nu îl mai văzuse de cincisprezece ani, atunci când a primit scrisoarea anonimă la minister.
Dar simţi cum vechile sentimente din căminul studenţesc apăruseră din nou: dragostea, dorul – şi furia – plus ceva mult mai profund, care nu putea fi exprimat în cuvinte.
Scrisoarea sosise de cinci zile înainte şi Orla stătea în minister, aşteptând apelul lui Severin. Dar fostul său prieten părea hotărât să nu mai reia legătura cu el.
220
- ERIK VALEUR -
13
ELEFANŢII ALBAŞTRI
10 MAI 2008
Aniversarea se apropia – mai erau trei zile, iar eu simţeamtensiunea care cuprinsese ministerul şi mass-media, toată
lumea părea să pândească dezvăluirea senzaţională a cazuluide la Kongslund. Şi, bineînţeles, întreaga naţiune urmăreaproblema. Nimeni nu mai putea opri procesul.
Cu mulţi ani în urmă, într-o seară, înaintea unui alt rămas-bun şi a primelor strofe din vechiul cântec, îi pusesem Magneio întrebare la care îmi dorisem întotdeauna să aflu răspunsul:
