Mama lui dezvoltase, de la o vârstă fragedă, o pasiune pentru plantele cele mai sensibile şi mai delicate din lume.
Pe fiecare bucată liberă de pământ plantase arbori sau arbuşti care trebuiau să fie sprijiniţi cu araci şi legaţi cu sfoară, pentru ca soarele să poată ajunge la ei: plopi negri, chiparoşi de baltă, păducei, cireşi japonezi şi chiar şi un arţar caucazian cu lăstari roşii de vară. Din cauza acestor plante delicate, orice zbenguială era interzisă în grădină, la fel şi preocupările tipice băieţilor, cum ar fi fotbalul, jocul cu zmeul, cu frisbee şi tirul cu arcul. Cel mai mult i-ar fi plăcut să-l lege pe băiatul ei de banca din umbra marelui ulm. În 226
- ERIK VALEUR -
acest loc vorbise pentru prima dată cu My despre acuzaţiile pe care directorul Nordal le făcuse în privinţa lui.
După scandal, tatăl lui My se închisese din ce în ce mai mult în sine şi devenise şi mai tăcut decât era deja. Victoria directorului Nordal reuşise să îndoaie spatele care înainte era atât de puternic. My, care până atunci îl considerase pe tatăl său inflexibil şi invincibil, fusese profund şocat şi îi mărturisise lui Peter, pe banca de sub ulm, experienţa amară
de până acum a vieţii sale.
— Dacă un om… ca tatăl meu… are un vis să obţină ceva în viaţă, acest vis se bazează pe câteva cuvinte simple, pe care le repetă încontinuu în capul lui. Am auzit cuvintele tatălui meu, în nopţile în care vorbea în somn.
Peter îşi privise prietenul plin de nelinişte. Se confruntau cu o problemă fără rezolvare.
— Aceste cuvinte sunt, ca să spun aşa, coloana lui vertebrală, continuă My. Ele îi ţin corpul în poziţie verticală
şi oasele şi muşchii împreună. Prin urmare, aceste cuvinte trebuie să fie făcute din cel mai bun şi mai puternic material care există. Vorbea aproape ca un adult. Hjalmar a crezut că
cel mai rezistent şi mai bun material erau perseverenţa şi mândria… ca în cărţi. Începuse să-i vorbească despre asta tatălui său spunându-i atunci când acesta nu era aproape.
Clătină din capul pistruiat şi încercă să îşi ducă la capăt gândul întortocheat.
— Dar când a avut cea mai mare nevoie de cuvinte, dintr-odată nu a mai reuşit să şi le amintească. Privi coroana ulmului de sub cerul albastru care acoperea grădina lui Peter. Înţelegi ce vreau să spun?
Peter se uită la el, fără să spună nimic. Nu era obişnuit cu astfel de manifestări filosofice ale prietenului său, de altfel taciturn, şi avusese intenţia să-l întrebe care ar fi fost cel mai bun material, dar se abţinuse.
— Cuvintele nu l-au ajutat, spuse My. Doar sunau frumos.
După aceea, au rămas unul lângă altul, în tăcere, timp de câteva minute.
227
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Nu trebuie să renunţi niciodată! spunea el. Nu trebuie să
renunţi niciodată!
My îşi privea mâinile, de parcă ar fi vrut să vadă cuvintele acolo, între degetele sale.
Peter a înţeles. Că Hjalmar renunţase fără luptă, de parcă
fusese făcut KO.
— Cel mai bun material… My ezită pentru un moment. Cel mai bun material este acela cu care te simţi bine.
O lacrimă se lipise de obraz, ca o mică insectă
strălucitoare. Altceva nu mai spusese. Dar mai mult de treizeci de ani mai târziu, Peter încă îşi amintea discuţia şi propria sa frică, declanşată de descrierea simplă a lui My a modului în care începuse declinul unui om. La acea vreme răspunsese strigătului de ajutor al lui My în singurul mod pe care şi-l putea imagina.
În ziua în care ziarul de dimineaţă publicase ştirea despre moartea directorului – câteva săptămâni după doborârea teiului, tatăl lui My aruncase o singură privire pe ediţia sa din Folkets Blad. Îi privi pe cei doi băieţi care stăteau la masă
şi ciuguleau de pe platoul colorat de Crăciun, şi surprinse privirea fiului său timp de câteva secunde. Apoi alunecase înapoi în lumea lui sfărâmată, în care ruşinea se ghemuise nemişcată pe tron.
Peter nu îi spusese niciodată lui My secretul lui. Nu discutaseră despre ceea ce se întâmplase. Nu îşi dorea să
pună în pericol prietenia lor.
Dar soarta îşi avea propriile planuri.
Asistenta de producţie îl strigase pe nume cu voce tare, de mai multe ori, iar acum părea îngrijorată. În capul scărilor stătea o femeie înaltă, care îl întâmpina cu un zâmbet, de parcă erau prieteni vechi.
Poate că aceasta era reacţia la notorietatea lui.
— Susanne Ingemann, spuse femeia cu o reverenţă.
228
- ERIK VALEUR -
Ciudat, se gândi el, fascinat. Ea făcu o reverenţă, de parcă
ar fi fost două personaje din secolul trecut, urcând scara spre un castel din poveşti.
— Aţi mai fost aici, spuse ea şi îl pofti, cu mâna stângă, în casa cea veche.
Părul ei, roşu-brun, era prins cu o clemă şi purta o rochie verde şi sandale albe.
