zâmbetul de studio, pentru a arăta că totul este bine. Este straniu să fiu aici din nou.
Ce scuză idioată!
Mai târziu se afla din nou în holul de la intrare, pentru a vedea fotografiile alb-negru, dar ea se băgă între el şi peretele cu fotografii şi îl împinse în direcţia uşii.
— Voiam doar să văd dacă mă găsesc, spuse el.
— Aproape nimeni nu poate, spuse ea.
— Presupun că sunt menţionat pe undeva, prin documentele căminului, nu? În evidenţele şi registrele din acea vreme?
O încercare stângace de a pătrunde pe teritoriul interzis.
Ea nu răspunse.
— Sau nu există nicio înregistrare din acel timp?
(Knud Tåsing ar fi murit de râs.)
233
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Asta nu pot să vă spun. Din câte ştiu eu, documentele vechi au fost arhivate. Eu nu am nevoie de ele. Dacă Magna –
domnişoara Ladegaard – nu cumva le-a luat şi le-a distrus.
— Aţi citit, cu siguranţă, articolul din Fri Weekend, la care dumneavoastră însevă aţi contribuit?
— Nu. Să fiu sinceră, rareori citesc ziarele.
— Nu sunteţi interesată de ceea ce s-a întâmplat înaintea dumneavoastră? Dacă lucrurile s-au întâmplat aşa cum… îşi căută cuvintele… într-un mod nu foarte fericit.
— Nu foarte fericit…? Ea râse spontan şi sincer. Fericirea nu este neapărat un cuvânt care să aibă legătură cu copiii de la Kongslund, care şi-au petrecut timpul aici, nici acum, nici atunci. În cazul în care nu vorbiţi, mai degrabă, de soartă, nu? Ca un deget de sus, care selectează cel mai prost start posibil în viaţă. Abandonaţi de părinţi, încă de la început…
Deveni din nou serioasă. Acum, dumneavoastră ar trebui să
înţelegeţi mai bine decât mulţi alţii…?
Peter se gândi la plicul cu conţinutul misterios.
După cearta cu profesorul, îl luase din sertarul de la birou.
Acum, el se gândi rapid dacă ar trebui să i-l arate Susannei Ingemann. I-ar fi plăcut să vadă cum va reacţiona.
În schimb, ridică din umeri.
— Nu… Mă gândeam numai că trebuie să fiţi curioasă.
Este ciudat faptul că un fost copil de la Kongslund a primit o astfel de scrisoare, nu? Mă refer la Orla Berntsen.
— Nu comentez.
Răspunsul era surprinzător de oficial.
— Şi că, în plus, este angajat la patronul casei de zeci de ani.
Bătea, cu stângăcia lui, toate recordurile.
— Dacă aţi şti ce coincidenţe nebune există într-o ţară
mică, aşa ca a noastră, spuse Susanne Ingemann cu un zâmbet. Copiii din acest cămin s-au întâlnit mai târziu în locurile cele mai uimitoare din lume – chiar fără să ştie. Şi din motive de confidenţialitate, nici nu le putem spune nimic.
Danemarca nu este deosebit de mare. Mulţi părinţi adoptivi 234
- ERIK VALEUR -
locuiesc foarte aproape de părinţii naturali, fără să ştie. Se întâlnesc la magazinul alimentar sau în magazinele de haine de pe drum. Sunt înscrişi în acelaşi club de badminton, se salută şi, poate, se gândesc: „Ce oameni drăguţi, mi-ar plăcea să-i cunosc mai bine”. Mulţi dintre ei s-ar putea îndrăgosti unii de alţii, s-ar putea implica în relaţii, s-ar putea chiar căsători. Fără să ştie.
Ea zâmbi şi ochii verzi îi străluciră.
— În lumea mass-mediei, ne-am făcut o misiune din a elimina astfel de coincidenţe.
Cât de pompos sunase asta…?
Ea izbucni în râs.
— Vorbiţi serios? Ar trebui să citiţi mai mult din Hans Christian Andersen şi să nu vă pierdeţi atât de mult timp îndreptând lucrurile.
