El îşi aminti de hol şi de scara lată, albă, care ducea spre zonele ascunse ale fiinţelor de sus – acolo locuiau directoarea şi angajatele ei, şi îşi aduse aminte de fotografiile alb-negru de deasupra bufetului, care mergeau înapoi, până în 1936, şi care îi reprezentau pe toţi copiii care trecuseră prin camerele înalte ale orfelinatului Kongslund.
— Când aţi văzut Kongslund ultima dată? întrebă Susanne Ingemann.
— Când am terminat şcoala. 1980. Ne-am dus cu trăsura spre Copenhaga. Dar nu am intrat înăuntru.
— Aţi mai vorbit în ultimul timp cu domnişoara Ladegaard?
— Am încercat să dau de dumneaei la telefon, dar din păcate, în zadar.
Luară ceaiul în sera cu vedere la gazonul verde, luxuriant, fâşia îngustă de plajă şi fiord. Aerul era curat.
— Suntem, după cum veţi înţelege, îngroziţi de articolul din Fri Weekend. Deci, dacă sunteţi interesat de senzaţii, eu nu sunt persoana potrivită pentru dumneavoastră… Eu mă
ocup de Kongslund aşa cum este el astăzi şi vă pot asigura că aici sunt adăpostiţi copii ai unor personalităţi.
Dimpotrivă.
Dialectul ei era din insula Zealand, din centru sau din vest, nu putea spune cu exactitate.
— Când aţi fost dumneavoastră adoptat, de fapt?
— În 1962.
— V-aţi născut la Rigshospital şi la scurt timp după aceea aţi venit aici, nu? Aşa s-a întâmplat, probabil, în cele mai multe cazuri.
229
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Da.
El tăcu.
Rigshospital, aşa scria în certificatul său de naştere. Nu voia să se gândească la el şi să fie bântuit de imaginile din întunericul care îl înconjurase în primele ore ale vieţii sale pe Pământ. După mai mult de treizeci de ani, se dusese din nou la Rigshospital, de data aceasta pentru naşterea primul său copil (împreună cu cea de-a doua soţie). Ajunseseră la maternitate în toiul nopţii, din câte ştia el, în aceeaşi secţie în care mama sa necunoscută îi dăduse naştere – o eroare fatală, aşa cum avea să se dovedească mai târziu.
Pentru că soarta se trezise dintr-odată şi se desfăta cu multitudinea de posibilităţi.
În sala de naşteri 3 existau o cadă de baie şi saltele, chiar şi un scaun pentru naşteri, pe care se aşezase soţia sa de atunci gemând. Naşterea decurgea lent şi Peter Trøst plecă
neliniştit, în căutarea unui televizor cu reportajele în direct despre subiectele fierbinţi ale lumii, pentru ca, după o scurtă
pauză, să se întoarcă. La jumătatea drumului se întâlni cu Marianne, o cunoştinţă de la şcoală. Ea îl duse în biroul ei şi vorbiră despre vremurile de demult. Ce alegeri… El nu se aşteptase ca ea să devină moaşă, iar ea nu se gândise că el va deveni celebru (nu-i mai răsunau în ureche gâfâielile soţiei sale). Ea râse.
— Am fost îngrozitor de îndrăgostită de tine în liceu, îi spuse ea cu intimitatea cu care deseori sunt confruntate celebrităţile.
Sună telefonul, dar ea îl lăsă să sune. Era mică şi blondă
şi slabă. Se întorsese cu spatele la el şi îşi curăţa instrumentele: ce alegeri… Se întoarse din nou.
În colţ se afla o platformă pe care personalul se putea odihni. Destinul se întinsese confortabil, aproape nevinovat.
Şi aşa se întâmplă. Cu o mână închisese uşa, cu cealaltă îi împinse pe cei doi pe o orbită comună; mâinile lui plecaseră
într-o călătorie de cunoaştere, iar ea oftase gutural, ceea ce el interpretase ca având aceeaşi fantezie ca şi el; ea îşi dorea 230
- ERIK VALEUR -
să-l facă să uite că, în acel moment, devenea tatăl copilului unei alte femei.
Orice dubii dispăruseră în respiraţia ei caldă, când îşi întinsese trupul ei băieţesc, slab, şi îşi împinsese sânii spre gura lui. Se eliberaseră în acelaşi moment şi ea ţipase, o dată, încă o dată, până când înţepenise brusc în îmbrăţişarea lui, îl împinsese, se îmbrăcase şi deschisese uşa.
Târziu el îşi dădu seama că ultimul ţipăt nu venise de la ea, ci de la o femeie aflată în durerile naşterii.
Medicii veniţi în fugă făcuseră tot ce le stătea în putere, dar copilul era mort. Era băiat. Stătea întins în mijlocul aşternutului alb şi radia o inocenţă incredibilă. Aproape ca fericirea de la sfârşitul unei vieţi scurte.
Peter îşi găsise o mie de scuze; că se dusese la chioşc doar pentru puţin timp; nimeni nu putea şti că se va întâmpla asta; şi încercase apoi să o convingă pe soţia sa să încerce din nou.
— Am auzit un ţipăt de femeie – şi m-am speriat foarte tare, spuse ea, fără ca el să-i răspundă.
La puţin timp după aceea, divorţară.
— De unde aţi aflat? întrebă Susanne Ingemann.
Stătea picior peste picior când adresase a treia întrebare.
El clipi şi se gândi că probabil îi lăsa o impresie stranie. În mod normal, ştia să se controleze mai bine.
— Că aţi fost adoptat, vreau să spun, adăugă ea.
