— Mi-au spus părinţii mei atunci când am împlinit treisprezece ani.
— Unii oameni nu află niciodată. Susanne Ingemann îl privi adânc în ochi. Putem specula cu privire la ce este mai bine.
El aprobă.
— Dacă unii părinţi ar juca mai bine teatru, copiii lor nu ar fi nevoiţi să se confrunte cu păcatele din trecut. Lipsa de talent actoricesc este, până la urmă, de vină pentru întreaga mizerie.
231
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Peter Trøst se mira de vorbele ei dure. Vocea ei era ca o şoaptă. Cercetările sale relevaseră faptul că ea locuia singură, folosind apartamentul fostei directoare ca reşedinţă
privată, dar că deţinea şi o casă mică terasată în Christiansgave, între Vedbæk şi Rungsted.
— Cum erau părinţii dumneavoastră? întrebă ea.
De obicei el era cel care punea întrebări.
— Aşa cum am spus, am locuit în Rungsted, răspunse el uşor stânjenit. De aceea am venit atât de des la Skodsborg.
Adică, după ce am aflat.
— Vreo traumă…?
— Nu, răspunse el. Cel puţin, nu vizibilă.
Ea zâmbi.
El se relaxă puţin. Bineînţeles că fusese afectat, ştiuse întotdeauna foarte bine asta. Îşi vedea fiicele poate de două
ori pe an, nu avea niciun prieten şi pe părinţii săi adoptivi, cu distinsul nume Troest Jochumsen, îi vizita cât putea de rar.
— Am fost răsfăţat. Mama era casnică. Una dintre cele mai terifiante experienţe din viaţa mea am auzit că a fost atunci când creionul mi s-a rupt în mijlocul orei de engleză.
— Protejat de toate pericolele din exterior.
Rostise cuvintele foarte lent şi clar.
— Da.
Abordarea ei directă îl stânjenea, era un sentiment pe care nu îl simţise de prea multe ori. În televiziune îşi putea ascunde acest tip de emoţie în spatele perdelei de lumină
provenite de la reflectoare şi în spatele concentrării.
— În unele zone din Kongslund nu puteţi filma…
Schimbare bruscă de subiect.
Ea se ridică.
— Una dintre acestea este spaţiul unde sunt cazaţi copiii.
Dar pentru un invitat special ca dumneavoastră, Kongslund va face, bineînţeles, o excepţie.
232
- ERIK VALEUR -
Se ridică şi el în picioare. Cuvintele ei îi provocaseră o uşoară oboseală. Ea tocmai îi dăduse permisiunea de a intra în Camera sugarilor.
Un fel ciudat de încredere.
Îi arătă o uşă albastră, care se afla pe coridor, şi bătu uşor cu vârful degetelor. O tânără deschise uşa.
— Vă rog să intraţi.
— Totul este la fel ca în anii ’60, neschimbat…
Se aflau în Camera elefanţilor, unde începuse totul.
Încăperea era mai înaltă decât îşi amintea. Patru paturi în dreapta, patru paturi în stânga şi perdele albe, care se unduiau în briza care pătrundea prin fereastra deschisă. Pe pereţi, sute de elefanţi mici, cocoşaţi, albaştri, cu trompele îndreptate spre micii Mowgli care dormeau sub păturile groase, moi. Văzu o mică faţă palidă, adormită, cu ochii închişi, gura închisă, încadrată de un păr negru. Se clătină, de parcă fusese cuprins de ameţeală.
Susanne Ingemann rămăsese nemişcată în mijlocul camerei.
— Nu vă simţiţi bine?
— Nu am nimic, totul este în ordine… Peter îşi etală
