— Nu cred că scrisoarea anonimă a ajuns întâmplător la destinatar şi, de asemenea, nu cred că orfelinatul Kongslund este o simplă coincidenţă. Pur şi simplu încă nu am găsit legătura.
Simţea nevoia să o atingă.
Ea se trase un pic în spate.
— O altă întrebare: este adevărat că fiica adoptivă a Magnei încă locuieşte aici, în casă?
— Nu înţeleg ce treabă are ea cu această problemă.
Oricum, în niciun caz nu va fi filmată.
— Nu, nu. Dar îmi amintesc, din una din vizitele mele aici, în care am întâlnit-o, că ea… avea, oarecum, o dizabilitate.
Mi-ar plăcea să o salut.
Sunase la fel de fals ca tot ceea ce spusese până acum.
— Ea nu vorbeşte cu nimeni. Cu excepţia ocaziilor cu adevărat speciale. Ea ştie că sunteţi aici şi, probabil, a ajuns la concluzia că aceasta nu este o astfel de ocazie.
Toată încrederea fusese spulberată. Susanne Ingemann tăcu.
Înregistrase în Camera elefanţilor, cu camera mobilă, un singur elefant albastru, în timp ce echipa sa îl aştepta afară, 235
- AL ŞAPTELEA COPIL -
în amurg. Alesese un elefant care se balansa deasupra unui cap cu părul negru, atârnat peste marginea unui pat, şi îl mărise atât de mult până când se mai vedea doar trunchiul, gura larg deschisă cu colţii mici şi ochii negri.
Aşa dorea să înceapă reportajul, înainte ca aparatul să se încline brusc la dreapta, într-un arc de cerc şi să filmeze copilaşul din pătuţul lui, un obraz, o pernă, stâlpii, pe fundal o fereastră şi apoi întuneric.
Mai târziu, se afla în maşina de pe alee şi verifica imaginile zilei. Echipa stătea pe trepte şi fuma, asistenta de producţie şoptea, ca şi cum nu ar fi vrut să trezească pe cineva. Se gândi să numească reportajul Copiii din Camera elefanţilor sau suna prea mult a Aventurile lui Tintin? apoi începu cu cuvintele: „Camera cu elefanţi albaştri a găzduit mii de copii, al căror start în viaţă nu s-a desfăşurat în cele mai bune condiţii…”
Se poticni şi se lăsă pe spate. Doamne, cât de banal!
Rămase o vreme nemişcat. Îl neliniştea propriul rol în toată povestea, se gândi în timp ce îşi ţinea mâinile nemişcate pe birou. Degetele lui erau ca ramurile negre pe care, deja de treizeci de ani, directorul Nordal le întindea după el, în visele sale. În timp ce ridică, încet, mâinile în aer, avu senzaţia că are băşici în palmă, de parcă ar fi apucat o bucată fierbinte de fier înroşit.
Apoi se auzi strigând şi, în clipa următoare, echipa sa îl văzu năpustindu-se din maşină şi împleticindu-se între doi fagi înalţi, unde vomită. Colegii săi priviră uimiţi în amurgul verzui şi li se păru că zăresc conturul unei vile abandonate.
Unul dintre ei a povestit mai târziu că a văzut o siluetă
ghemuită lângă un ciot de copac. Oare era Trøst?
La scurt timp după aceea, vedeta de televiziune ieşise dintre fagi şi dăduse din cap spre colegii săi, fără vreun cuvânt. Aceştia se ridicară, îşi ocupară locurile în maşină şi plecară.
Prima bucată de drum prin Jægersborg Hegn, Peter rămase pe jumătate întors în spate şi privind în întuneric.
236
- ERIK VALEUR -
Numai câteva faruri de maşini urmăreau imensul Chevrolet cu cei patru oameni de televiziune.
— Fă stânga aici, spuse el după ce merseseră cinci minute şi inginerul de sunet dădu semnal stânga şi o luă pe o stradă
lăturalnică întunecată, din Skodsborgvej.
La scurt timp după aceea veni o nouă comandă.
— Aici dreapta.
Şoferul viră pe şi mai întunecata stradă Damvej, care se întindea, ca un tunel, pe sub fagii şi castanii imenşi. Privirea lui Peter Trøst se tot întorcea în spate.
O clipă mai târziu, o pereche de faruri luă curba, la câteva sute de metri în spatele lor.
— La naiba, spuse el.
— Crezi că suntem urmăriţi? întrebă cameramanul cu o voce pretins veselă, dar tăcu la vederea feţei lui Peter, în lumina camerei.
Alături de el, asistenta de producţie se ghemuise în scaunul ei, de parcă se temea că în orice moment un glonţ va străpunge luneta maşinii, ca într-un serial de televiziune american.
— Nu mă gândisem…
Peter Trøst nu îşi continuă propoziţia şi nu ştia nimeni la ce nu se gândise.
Se aşezaseră în tăcere în fundalul întunecat. Numai după
ce perechea singuratică de faruri se încadră pe E4, spre sud şi se amestecă printre alte sute de lumini, tensiunea se diminuă. Asistenta de producţie se îndreptă în scaun. Pe când silueta ovală a turnului palatului televiziune ieşea din ceaţă, cameramanul declară cu nonşalanţă, ca de obicei:
— Acolo sus, pe deal, mai este o casă, nu?
