- AL ŞAPTELEA COPIL -
tavan… pur şi simplu nu vor să-şi deranjeze vechii prieteni din partid şi din guvern. Şi vor să ne facă să înţelegem că
suntem, încă, ziarul guvernului, şi vor cu tot dinadinsul să
îşi păstreze vechile legături avantajoase.
Editorul se ridicase atât de rapid, încât scaunul său se răsturnă.
— Noi lucrăm după criteriul materialităţii, ştii asta foarte bine…!
— Da – dar materialitatea are, de asemenea, ochi şi urechi, şi ştiţi mai bine decât oricine altcineva când direcţia actuală
devine riscantă.
— Au existat momente, Tåsing, în care ai fost un om admirat. Şi de mine. Dar apoi s-a întâmplat ceva, nu-i aşa?
Ţi-o spun acum explicit: … poate că tu însuţi eşti cel care, prin această poveste, care ţie ţi se pare a fi atât de importantă, reprezintă cea mai mare piedică… te poţi gândi la asta. Editorul trase aer adânc în piept. Cine naiba ar crede o poveste scrisă de un om care, prin greşeala lui, a provocat moartea a doi copii? Poate că acesta este semnalul de alarmă
care îmi sună în cap… Oare ar trebui să îndrăznim să jucăm toată afacerea şi existenţa ziarului pe această carte?
Knud Tåsing se albise în jurul gurii şi părea să aibă
probleme de respiraţie.
— Aha.
În acest moment, dinspre peretele despărţitor se auzi o voce calmă.
— Lucrăm deja la o ştire pentru mâine.
Cuvintele veneau de la fotograful care nu vorbea niciodată
– şi cu siguranţă nu atunci când atâţia ziarişti erau adunaţi la un loc.
Toţi ochii se întoarseră spre el. Surprinşi.
Nils Jensen, care nu comunica altfel decât prin imagini şi căruia Knud îi prezentase povestea ca fiind un material senzaţional, spuse:
— Atâta timp cât Channel DK are de lucru pe această
temă, publicul va rămâne interesat de subiect, cel puţin 224
- ERIK VALEUR -
până la aniversare şi, poate, se întâmplă ceva la care nimeni nu se aştepta…
Părea, el însuşi, oarecum surprins. Dacă era din cauza discursului său brusc sau din cauza faptului că
recunoscuse, cu o luciditate subită, caracterul profetic al declaraţiei sale era greu de spus.
Inginerul de sunet opri motorul şi deschise portiera.
Coborî şi privi în jur.
Peter Trøst mai rămase o clipă pe bancheta din spate. Deşi secvenţele canalelor TV concurente necesitau o eficienţă din ce în ce mai mare on location din partea lor, cu echipe din ce în ce mai mici, directorul departamentului de ştiri şi de divertisment de la Channel DK lucra împreună cu inginer de sunet, cameraman şi asistent de producţie, ca pe vremuri.
Peter Trøst se lăsă pe spate şi închise ochii. Cu puţin timp înainte de înregistrare se simţea întotdeauna cel mai confortabil. Inhala mirosul de cauciuc şi de piele, mirosul aparatelor pornite şi fumul de ţigară, care plutea în aer şi se bucura de sentimentul că totul avea loc şi era gata de utilizare. Chevroletul transformat al postului Channel DK era mai modern şi mai scump decât cele mai multe vehicule din industrie şi era capabil de un interval de transmisie mai mare decât orice altă maşină de radiodifuziune din ţară, plătită de generoasa companie mamă din Statele Unite.
Ieşi din maşină şi închise uşa după el, încet, aproape fără
niciun zgomot, de parcă se temea să nu trezească făpturile care dormeau în tufişurile de sub fagi. Dar nu se vedea nimeni.
Privi în sus. Casa era încă acolo, exact ca la ultima sa vizită – la câteva săptămâni după ce împlinise şaisprezece ani. Mama lui îl ţinea, ca de obicei, de mâna dreaptă şi spusese, cu o voce răguşită:
— Aceasta a fost prima ta casă, Peter. Nu trebuie să uiţi asta niciodată.
225
- AL ŞAPTELEA COPIL -
În realitate, cea mai mare parte a vieţii sale exact asta încercase să facă.
Îi făcu semn inginerului de sunet, care tocmai arunca ţigara. Asistenta de producţie stătea deja pe podest şi bătea cu pumnul în uşă, chiar dacă exista o sonerie. Conform Magnei, fusese născut de o femeie necunoscută, la Rigshospital, care îl adusese pe lume într-o seară, la ora şapte, şi îl părăsise imediat după aceea. Îl puseseră într-un pat, într-un întuneric total. Era singur într-o lume care părea să nu aibă nici început, nici sfârşit şi în care trebuia să ai auzul foarte fin, pentru a auzi rugăciunea Tatăl nostru, recitată de cealaltă parte a peretelui.
Nouă luni mai târziu, fusese adoptat de noii săi părinţi. Îi dăduseră numele Peter, al doilea nume Troest şi numele de familie Jochumsen, nume pe care el, în momentul în care terminase cursurile de formare ca jurnalist, le transformase într-un nume pământesc, pentru că ajunsese într-un punct al carierei în care trebuia să fie un om din popor – cel mai bun din clasa muncitoare. Cei mai mulţi danezi îl cunoşteau numai după numele său de vedetă, Trøst. Jochumsen devenise Jørgensen. Era greu ca cineva să-şi dea seama de drumul său de la orfelinat până la o familie bogată, pentru că
el refuzase întotdeauna categoric să răspundă la întrebările de natură personală, atunci când fusese el însuşi intervievat o dată.
