şi se holba la mica bucată de hârtie cu numărul format din şase cifre care aparţinea, conform lui Marie, tatălui biologic al lui Severin. Era ciudat că ea avea acces la astfel de informaţii confidenţiale. Bărbatul locuia în apropierea oraşului Copenhaga.
Telefonul public din căminul studenţesc stătea atârnat, pe jumătate ascuns în spatele uşii verzi, care dădea în grădină.
Orla privi prin fereastra mică spre teiul din grădină şi formă
numărul. După un timp, receptorul fusese ridicat şi un glas somnoros de bărbat răspunse:
— Da?
— Şi, a fost o partidă bună?
— Poftim…? întrebă vocea, mult mai alertă. Cine este acolo?
— Skodsborg 1961… A fost bine să vă vedeţi de drum şi să
uitaţi de băiat?
— Cine… cine?
— A fost bine să fugiţi, pur şi simplu, şi să deveniţi tatăl unui alt fiu? Să faceţi copii cu o altă femeie…?
— La naiba…!
— Vă gândiţi vreodată la primul născut? Vreţi numărul lui? Nu, sigur că nu. Vreţi să lăsaţi lucrurile aşa, liniştite.
Trecutul trebuie să rămână uitat, nu-i aşa?
Orla trânti receptorul în furcă, se aplecă şi se uită în grădina unde fata din grupa sa urma să pună masa, în 213
- AL ŞAPTELEA COPIL -
câteva ore, pentru micul dejun de duminică, pe care îl luau împreună. Fata cea cuminte va zâmbi, ca întotdeauna, cu ochii strălucitori. Ea îi amintea lui Orla de fata din Vænget, care îl făcuse să mănânce bomboana albastră.
Dormise numai câteva ore şi se trezise înainte de amiază.
Coborî la telefon, în halat, şi formă celălalt număr din agenda lui Severin.
— Sunt Pia, răspunse o voce tinerească.
— Prenumele mamei tale este Susanne?
— Da… dar cine este la telefon?
— Spune-i că o salut şi că a uitat un copil. A trecut mult timp de atunci, dar nu contează. În Skodsborg. Doar spune-i că a uitat un băieţel, care încă o aşteaptă. Când are timp…
Orla închise şi scoase capul pe geam. Severin era afară, la masa de sub tei şi zâmbea strâmb. Se vedea că este mahmur. Fata cea cuminte se aplecase deasupra mesei şi tăia felii dintr-un cârnat gros, roşu, pe tocătorul solid. Râdea şi îşi punea mâna pe braţul lui Severin; apoi cântară, cu voci îndepărtate, un psalm de toamnă. Orla rămase în ascunzătoarea sa şi îi ascultă. Cuvintele erau greu de înţeles: Umbrită este pădurea…
Apoi formă un al treilea număr şi de această dată auzi vocea mamei sale, nerăbdătoare, ca şi cum ar fi avut o bănuială că se întâmplase ceva groaznic. Orla ţinea receptorul în mână, fără a spune ceva, şi se gândi la distanţa dintre ei – exact cinci kilometri, 736 de metri şi 59 de centimetri, dacă niciunul din ei nu se muta.
Îi ascultă respiraţia.
— Alo? repetă ea. Şi apoi cu nerăbdare: Tu eşti, Orla…?
Acoperi microfonul cu mâna, apoi o dădu la o parte din nou. O picătură de salivă sărise dintre buzele strânse pe plasticul negru lucios, când văzu frunza de nufăr pe apa întunecată şi ochiul care îl privea cu groază. Nu reuşi să
pună întrebarea. Fata de sub tei râdea şi apoi începu să
cânte şi părea un înger. Mai târziu, în aceeaşi zi, el îi invitase pe fată şi pe Severin în camera lui. Fusese crescută catolic şi 214
- ERIK VALEUR -
fugise din casa ei din Søllerød, cu o sacoşă din plastic cu Alice Cooper şi cu Black Sabbath, acesta fiind singurul său bagaj. Dar buna ei dispoziţie nu avusese de suferit. Cânta în timp ce urca scările – despre Iisus şi despre toată bucuria pe care le-o dăruia oamenilor, atunci când îi cereau iertare.
— Să construim un confesional pentru toţi păcătoşii din cămin! strigase Orla.
Severin îl privi cu zâmbetul său invizibil. Poate că această
idee absurdă fusese cea care prelungise cu câteva săptămâni prietenia condamnată la moarte dintre cei doi tineri.
Cei trei prieteni construiră o cutie de înălţimea unui om, din panouri, decupară un orificiu într-o parte şi căptuşiră
deschiderea cu un material gros, de culoare închisă. Apoi se aşezau fiecare pe scaun, în cutie, şi ascultau confesiunile altora. Totul era copilăresc, în cel mai înalt grad.
Ca reacţie la păcatele mărturisite, un singur răspuns era permis:
— Te înţeleg.
Severin şi fata povesteau anecdote despre beţiile păcătoase din colegiu, iar Orla comenta din spatele cortinei:
