capabil să jongleze cu două mingi. În ciuda sosirii lui Severin, Britt încă stătea deprimată la fereastră. Nimic nu părea în măsură să o readucă în această lume. Într-o zi, când Severin avea şapte ani, tatăl său apăru beat, trăgând în urma lui un jugan mare şi sur care, speriat, evita copiii care se holbau la el cu ochii mari. Britt îl văzu venind prin fereastra deschisă de la bucătărie şi, în sfârşit, de data aceasta, nu ea era cea care atrăgea atenţia vecinilor.
— Uite ce ţi-am dus, strigă către ea.
Prin geamul bucătăriei nu se auzi niciun răspuns.
— Nu-ţi face griji, Britt, continuă el liniştitor. Nu l-am cumpărat… am făcut schimb cu un angrosist…
— Şi ce ai dat la schimb? întrebă Britt cu vocea tremurătoare şi, fără să vrea, îl strânse pe Severin mai aproape de ea, deoarece nu-şi putea imagina ce anume din puţinele lor bunuri putea echivala cu un cal.
— Păi, este clar, maşina noastră…! urlă Erling din nou, în fericirea lui provocată de starea de ebrietate şi râse atât de tare, încât ecoul se reflectă de patru sau cinci ori înainte şi înapoi, între rândurile de case. Gunoiul ăla şi-aşa nu valora nimic!
— Idiotule! îi răspunse Britt şi ridică vocea, pentru prima dată de la moartea lui Hasse. Şi cum ai de gând să munceşti acum?
Erling îngheţă, ca şi cum şi-ar fi dat seama brusc că
geamurile solide cu greu puteau fi transportate pe un cal.
Era tipic pentru tatăl lui Severin: era impulsiv şi îndrăzneţ, atunci când berea începea să aibă efect, dar nu agresiv, mai degrabă blând şi sensibil, cu bun-simţ, generos, înţelegător, practic – şi, mai presus de toate, spontan în faţa oamenilor cu oferte bine-intenţionate.
În momentul în care se întâlnise cu angrosistul şi văzuse cei patru cai suri, frumoşi, gândurile sale se îndreptaseră
numai către Britt, care visase mereu la Suedia ei natală şi îi povestise atât de des despre caii de pe păşuni, pe care Hasse ar fi trebuit să-i călărească dacă nu s-ar fi oprit cu plasa de 208
- ERIK VALEUR -
cumpărături în mijlocul străzii. Cu un nod în gât, îşi amintise cum ea cumpărase un poster cu Pippi-Şoseţica şi căzuse pe patul lui Hasse, plângând – la un an după moartea lui.
— Dar unde îl vom ţine…? întrebase Britt cu disperare.
Vântul se juca prin buclele ei blonde, făcând-o să arate ca o eroină de film, dar nu una care trăieşte o dramă fără
sfârşit.
— În pivniţă, şoptise tatăl lui Severin în dreptul ferestrei, dar destul de tare, pentru ca toată lumea să audă. Nopţile poate sta în pivniţa noastră, este suficient loc. Îi putem da fân şi turbă şi pături calde, ca să nu îngheţe. Crezi că nu m-am gândit la asta?
Britt ezită o clipă, apoi, în cele din urmă, dădu aprobator din cap spre soţul ei.
— Atunci trebuie să-mi promiţi că în timpul zilei îi dai drumul să pască prin pădure – dacă nu, se îmbolnăveşte de claustrofobie.
Erling zâmbise, pentru că în accentul suedez al soţiei sale auzise ecoul care începea să revină din trecut.
Dar, desigur, au existat plângeri şi în cele din urmă
administratorul de bloc a apărut însoţit de fiul său adolescent, ca reprezentant al numeroaselor reclamaţii anonime făcute pe numele lor; acestea se refereau la balega de cal şi la mirosul de la subsol, altele vorbeau de teama copiilor, atunci când calul alerga liber pe terenul de joacă. Se mai adăuga şi faptul că, probabil, era în general interzis să ţii un cal într-o casă închiriată. Cu câteva săptămâni înainte de ultima plimbare a lui Kjeld, poliţia luase cunoştinţă de chiriaşul ciudat, după care Erling îşi dăduse seama, în cele din urmă, că pierduse bătălia. După câteva beri reuşise, în final, să facă un aranjament complet nou cu angrosistul; maşina contra calului.
Orla îl privi cu uimire pe tânărul slab, cu capul mare. Era greu să potriveşti bunele maniere ale prietenului său cu acţiunile absurde ale tatălui acestuia.
209
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Nu suntem chiar înrudiţi, spusese Severin. Strict vorbind, venim din familii diferite… reuniţi prin Hasse.
Orla putea crede cu greu că ceva atât de interesant avusese loc chiar de partea cealaltă a gardului viu – într-o lume care devenea vizibilă numai atunci când ecoul vreunui ţipăt se ridica spre cerul serii, pentru că una din pietrele lui Orla îşi atinsese din nou ţinta.
— Aici am o cicatrice – pentru că m-ai lovit, spuse Severin şi îşi puse degetul arătător pe un mic semn de deasupra ochiului stâng.
Apoi ridică paharul şi îi privi faţa, care se reflecta în vin.
— De fapt, este uimitor că au vrut să mă ia, ţinând cont de grimasa cu care am venit pe lume. Dădu trist din cap la reflexia din pahar.
— Grimasă…?
— Da. Nu pot să râd cum trebuie. Severin luă o înghiţitură
şi îl privi pe Orla. Aici, zâmbi cu tristeţe, vezi?
— Ce?
— Faţa mea este exact aşa, nu pot să zâmbesc cum trebuie.
Orla stătea nemişcat şi Dumnezeul prieteniei şi al camaraderiei apăsa cu un deget noduros, rece, cu o forţă
vehementă, între omoplaţii săi, împingându-i trunchiul în faţă şi îngheţându-l într-o poziţie incomodă.
— Ce vrei să spui?
— Ah, nu contează. Zâmbesc aşa cum am chef – chiar dacă mă vede cineva. Zâmbi imperceptibil şi îl privi pe Orla direct în ochi. Apoi îşi coborî brusc vocea: În primii şase ani habar n-am avut că cei doi nu sunt părinţii mei adevăraţi.
