În a treia sa lună de cursuri, Almind-Enevold le ceruse celor prezenţi să se gândească bine şi apoi să noteze cel puţin şapte calităţi generice care, în opinia lor, erau incompatibile cu o carieră juridică.
Cele şapte păcate de moarte ale juriştilor.
Cel mai bun şi singurul prieten al lui Orla, Severin, scrisese pe prima poziţie: Lenea.
După o analiză atentă, mai scrisese un cuvânt pe hârtie: Lupta pentru putere.
După o altă pauză, urmase cuvântul Falsitatea.
Şi o clipă mai târziu: Lăcomia.
Apoi, i-a arătat hârtia sa lui Orla, pentru confirmare, iar acesta a dat din cap, liniştitor; în general, aceşti termeni îl caracterizau pe prietenul său, Severin. Al cincilea său cuvânt era: Lipsa de loialitate.
Apoi a rămas mult timp în tăcere, meditând la ultimele două cuvinte, în timp ce se tot uita la prietenul său, Orla, care stătea nemişcat şi îşi rodea creionul, cu o expresie complet absentă. În cele din urmă, a scris al şaselea cuvânt: Aroganţa.
A încheiat cu:
203
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Insensibilitatea.
Orla şi-a molfăit pixul, până când Almind-Enevold şi-a dres glasul şi a întrebat dacă terminase toată lumea; abia atunci s-a aplecat brusc asupra foii sale şi a scris liniştit un singur cuvânt.
Când fostul ministru al justiţiei a citit, în cele din urmă, răspunsurile, a zâmbit şi a dat din cap satisfăcut. Nu se înşelase. Studentul său preferat scrisese un singur cuvânt.
Nehotărâre.
Nimic altceva.
Vechiul său camarad Carl Malle îl apreciase corect: într-adevăr, băiatul era făcut din acelaşi aluat ca el, aşa cum era la acea vârstă.
O lună mai târziu, Almind-Enevold îl invita pe studentul său preferat, după curs, la Pizzeria Italiano din Fiolstræde.
Orla a comandat o pizza cu creveţi, iar gazda sa o supă de roşii, înainte de a începe să îl interogheze pe tânăr, atât cu privire la copilăria, cât şi la adolescenţa sa, precum şi cu privire la opinia sa despre Danemarca şi despre viitorul ţării.
Când Orla s-a întors la cămin, prietenul său, Severin, i-a ieşit înainte în curtea interioară lângă teiul gigant din curte.
Fără să-şi dea seama că lumea se schimbase, Severin îl luase pe Orla de umăr:
— Cum a mers? aproape că a strigat. Ce voia? Ţi-a oferit o slujbă?
Erau în ultimul an de studiu, astfel că întrebarea era complet justificată. Dar Orla nu avea chef să-i răspundă.
— Dacă da, poţi să iei tu slujba, spuse el.
— Dacă…? Nu ar trebui să ştii dacă ţi-a făcut o ofertă…?
— M-a întrebat despre o mulţime de lucruri.
Vocea lui Orla era rece.
Ochii lui Severin aproape că ieşiseră din orbite, în spatele ochelarilor.
— Da, sau… ce…?
204
- ERIK VALEUR -
Orla flutură defensiv din mâna care notase cu atâta calm trăsătura de caracter pe care niciun jurist nu ar trebui să o aibă: Nehotărârea.
— Nu a fost vorba nici de legi, nici de drept, nici de cursuri.
— Dar ai stat acolo două ore şi jumătate!
Orla şi-a pus geanta pe pietre şi s-a aşezat pe una din băncile albe care se aflau sub tei:
— Bine. M-a întrebat dacă ştiu că tu ai fost în acelaşi orfelinat ca şi mine, atunci când eram mici.
Privi în sus, la frunze, lăsând cele nouăsprezece cuvinte paralizante ale declaraţiei sale să cadă pe capul lui Severin.
— Poftim…?!
Severin se albi la faţă.
— A spus că, atunci când erai foarte mic, ai fost într-un orfelinat care se numea Kongslund. Din Skodsborg. Trebuie să fi fost la începutul anilor ’60, ca şi în cazul meu. Ai fost acolo?
