Când s-a întors, aproape trei ani mai târziu, pentru a începe liceul, natura lui agitată, de clovn – singura sa protecţie împotriva singurătăţii din copilăria sa – dispăruse pentru totdeauna. Noul Orla se ascundea în spatele ochilor lipsiţi de expresie, care rareori arătau ceva cu adevărat.
Aproape că se contopea cu decorul, aşa că mai nimeni nu îi observa prezenţa. Se ferea din calea oamenilor la fel de ostentativ cum, înainte, le căuta compania. Avea părul scurt, în timp ce colegii săi îşi lăsau părul să crească lung, purtau haine de camuflaj şi bentiţe, mergeau pe motorete şi proclamau cu voce tare că toţi părinţii trebuie internaţi şi reprogramaţi, pentru ca lumea să fie justă, în sfârşit. El era singur.
Dar instinctul său de autoconservare era destul de puternic pentru a rezista până la ceremonia de absolvire şi chiar pentru a apărea la ceremonia de închidere şi la petrecerea ulterioară. Şi în această seară – cu tichiile de absolvenţi pe cap – Orla Pil Berntsen s-a întâlnit cu Søren Severin Nielsen. Orla Berntsen dispăruse deja într-o atmosferă plăcută, de hibernare, într-o invizibilitate pe care el o considerase totală, când prin muzica şi valurile de fum care pluteau în derivă prin sala mare de bal, a fost abordat de cineva. Era şocat. Aşa ceva nu se putea. Nu fusese abordat niciodată.
Ridică privirea şi, pentru o clipă, scoase capul cu grijă din ascunzătoare. El stătea în faţa lui, tipul deşirat, cu buze subţiri şi cu ochelarii cu ramă de baga groasă, neagră, şi îi puse întrebarea:
— Tu nu locuieşti în casele terasate roşii…?
Orla alesese să dea pur şi simplu din cap.
— De unde ştii?
— Te-am văzut. Şi în dumbravă. Eu sunt Severin. Locuiesc în casele galbene, la numărul 61.
Orla tăcu, i se făcuse rău dintr-odată.
— Am aruncat şi noi cu pietre în voi – fără să vă vedem, spusese Severin.
200
- ERIK VALEUR -
Orla se încruntă. Oare băiatul îi putea citi gândurile? Un fior rece îi străbătu coloana.
Băiatul pe nume Severin nu părea să înţeleagă.
— Am fost o dată lovit de o astfel de piatră şi a trebuit să
stau în spital – cu ambulanţe şi cu tot tacâmul, spuse el, fără urmă reproş.
Poate de aceea pe buzele lui Orla alunecase un răspuns scurt, pe care soarta îl folosise pentru a-i cuprinde pe amândoi şi pentru a-i arunca în braţele prieteniei şi camaraderiei date de Dumnezeu.
— Eu am fost cel care a aruncat piatra! spuse Orla cu un zâmbet. Ai avut un bandaj imens în jurul capului.
Noul său prieten îi întoarse zâmbetul.
Au plecat împreună acasă de la petrecere şi s-au despărţit la gardul de spini ca adulţii, cu o strângere de mână.
Partea serioasă a vieţii le stătea acum în faţă şi amândoi s-au înscris la drept. S-au mutat la Regensen – colegiul mare şi vechi din Rundetårn, Copenhaga, care fusese construit pentru copiii care proveneau din familii simple.
Aici locuiau tocilarii, cei mai buni din an, studenţi cu burse de studiu în servietele lor, şi care discutau între ei despre dreptul succesoral, dreptul fiscal şi dreptul penal.
Camera lui Severin era mică, exact ca el, simplă şi mobilată spartan, iar pe peretele de deasupra patului atârna o blană galbenă-gri, pe care el o prinsese cu opt cuie lungi.
— Aşa ceva nu se pune de obicei pe jos? îl întrebase Orla într-o zi. În faţa şemineului?
— Aceasta nu este blană de urs, spusese Severin şi dintr-odată păru că va izbucni în lacrimi. Aceasta este blana câinelui unchiului meu, un Golden Retriever… Când eram mic mă jucam întotdeauna cu el. Unchiul Dan l-a jupuit după ce a murit şi mi-a dăruit-o la confirmarea mea. Făcu o pauză, strângând din buze, şi adăugă în cele din urmă: Se numeşte Mille.
201
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Orla se holbă la Mille – la blana lui Mille – şi apoi îl privi din nou pe Severin. Acesta era al doilea lucru foarte personal pe care Severin i-l împărtăşea.
Deşi cei doi băieţi aveau aceeaşi origine (fără să ştie) şi ambii fuseseră abandonaţi de mamele lor, sugari fiind, ei se dezvoltaseră foarte diferit în punctele esenţiale. În Orla exista o teamă perpetuă că mama lui putea să dispară, să se evapore în aer, iar el să rămână brusc singur pe lume, în timp ce în Severin, în ciuda aprecierii şi dragostei pe care le primise de la tatăl său adoptiv, nu avusese niciodată
sentimentul complet al apartenenţei. Severin cel adult lupta zi şi noapte cu simptome care erau legate direct de intrarea lui discordantă în această lume. Fusese dus, direct după
naştere şi fără niciun contact fizic, într-o cameră întunecată, şi se temea de apropierea de alte persoane la fel de mult cum tânjea după ea. Faptul că devenise avocat pentru cele mai vulnerabile persoane era un fenomen care ar fi trebuit, cu siguranţă, să pună pe cineva pe gânduri, precum şi faptul că, de-a lungul anilor, pierduse un caz după altul şi, cu toate acestea, continua.
Faptul că ambii tineri, în al treilea an de studiu, îl avuseseră pe Ole Almind-Enevold ca lector invitat, ar fi trebuit să le afecteze viaţa pentru totdeauna. Era anul 1982
şi Enevold era ministru al justiţiei în guvernul care demisionase. Cu toate acestea, apariţiile sale lunare ca oaspete al universităţii erau bine primite şi, în ciuda înfrângerii partidului din care făcea parte, nimeni nu îndrăznea să se pună cu el. Era perioada revoltelor spectaculoase, armate din Ţara Bascilor şi din Belfast.
Agresiunile izbucniseră din nou, după ce ultimii membri disperaţi ai bandei Baader-Meinhof muriseră în închisoarea Stammheim din Germania de Vest şi aripa de stânga a guvernului nu credea că a fost vorba de o sinucidere colectivă.
Profesorul lor – fostul ministru al justiţiei – râsese zgomotos:
202
- ERIK VALEUR -
— Eu însumi am fost luptător în rezistenţă – un adevărat luptător pentru libertate, a exclamat el. Dar porcii ăştia de acolo, de jos, ăştia nu au fost luptători pentru libertate… nu erau nimeni… Doar au ales cea mai confortabilă cale dintre toate – nu au avut curajul să opună rezistenţă cu adevărat.
Dispreţul său a paralizat chiar şi cel mai progresiv public din sală. Hohotele sale de râs îi făcuseră să înlemnească.
Unul a renunţat la facultate, în semn de protest, dar protestul său singuratic nu a avut niciun efect. Ceilalţi studenţi au perceput, instinctiv, faptul că Pământul se învârte mai departe şi că lumea se schimbă. Nici zece ani mai târziu cei mai mulţi dintre ei au ajuns avocaţi bine hrăniţi în companii mari, în timp ce Stammheim nu mai reprezenta decât numele unui coşmar – o aripă întunecată, subterană, astupată între timp în mintea tineretului său.
