Această furie se poate ascunde neobservată, de-a lungul anilor, în sufletul unui om, dar copiii o simţeau imediat.
Mulţi copii adoptaţi încearcă, inconştient, să atenueze această ameninţare pe care o întâlnesc în mediul lor, sub forma unei recunoştinţe întotdeauna zâmbitoare. Mulţi nu ştiu că au fost adoptaţi, dar simt, în inima lor, lipsa apartenenţei. Zâmbesc celor din jurul lor, fără să ştie de ce.
— Este ceva ce aş dori să îţi spun, i se adresase mama lui.
247
- AL ŞAPTELEA COPIL -
El zâmbise.
Pe masă se aflau treisprezece steaguri. Îi dăruiseră o copie fidelă a tancului german Tiger din al Doilea Război Mondial, a cărui turelă se putea roti la 360 de grade, atunci când bateriile erau încărcate.
Chiar în spatele ei stătea tatăl său, cu părul şaten ondulat şi obrajii scofâlciţi, care arătau ca nişte văi adânci într-o mirişte întunecată. Paşii săi făceau pereţii casei din Rungsted să vibreze. Peter îl vedea ca pe generalul tancului german, din serialul de televiziune despre campania din Africa de Nord. Rareori îi vorbea fiului său.
Şi mai departe, în fundal, stăteau bunicii săi – bunica şi bunicul, şi în strălucirea celor treisprezece lumânări de aniversare, pe care mama sa le pusese în tortul cu frişcă şi bomboane din lemn dulce, văzu nerăbdarea care îi lucea în ochi. Închisese ochii şi ascultase zumzetul dezastrului la fel de clar ca vuietul tancurilor din deşertul de la El Alamein.
— Peter, tu nu îţi poţi aminti de primul tău an de viaţă, îi spusese mama sa.
Auzi zgomotele care se apropiau de el…
— Am vrea să îţi povestim ceva de atunci. Ai fost într-o casă de copii din Skodsborg, deoarece…
Inge se opri.
…zgomotul devenea din ce în ce mai mare şi văzu cum bunicii săi se aplecaseră uşor deasupra mesei, pentru a nu rata cuvintele esenţiale pe care le stabiliseră împreună cu o seară înainte, în timp ce se aflaseră pe terasă şi mâncaseră
vinete coapte.
— Noi nu suntem… începu mama lui, înainte să se oprească din nou şi să respire adânc.
…în acest moment, tancul Tiger venise în prim-plan, pe dunele de nisip, şi îşi întindea tunul lung, negru, direct spre scaunul lui Peter…
— Vreau să spun, nu este aşa, noi suntem, bineînţeles, părinţii tăi, doar că nu noi ţi-am dat viaţă…
248
- ERIK VALEUR -
El văzu cum ieşise mesajul din gura ei, văzuse că vine lovitura, dar nu reuşise să se ducă la adăpost…
— …nu ţi-am dat viaţă.
Îi luă mâna, care stătea foarte liniştită pe şerveţelul de lângă tort.
Peter aşteptase impactul şi o fixă cu o privire goală – dar nu se întâmplase nimic…
Nu ţi-am dat viaţă…
Poate că acesta fusese momentul cel mai important din viaţa sa, dar explozia fusese liniştită şi tăcută. Apoi, brusc, puse un semn deasupra capului mamei sale, pe care avea să
scrie pe veci mesajul: Nu te-am născut.
— Dar noi tot te iubim.
În acest moment, ar fi trebuit să recunoască manevra lor ingenioasă şi să reziste încercării de a-l încercui complet. Ar fi trebuit să folosească acea secundă disperată ca să se opună adulţilor, să le spargă încercuirea. Ar fi trebuit să se arunce între o farfurie cu marginea aurită şi ceaşca de porţelan şi să plângă, până când inima lui de bastard s-ar fi făcut bucăţi. În schimb, în primele secunde şocante simţi existenţa unei fiinţe vii în interiorul său, despre care nu bănuise nimic; o fiinţă mult mai mare de treisprezece ani şi care stăpânea cu uşurinţă minciuna spusă cu sânge rece, calculat. Făţărnicia – trăsătura principală a oricărei celebrităţi.
Destul de calm, se vedea pe el însuşi printr-o plasă fină.
Îşi văzu reacţia lipsită de emoţii la vestea devastatoare.
Trăise liniştit momentul schimbării şi simţise un fel de datorie universală de a le îndeplini toate aşteptările. Şi apoi se auzi el însuşi cum spune, cu un calm uimitor:
— M-am gândit deja la aşa ceva, deci nu vă faceţi griji –
este în regulă. Totuşi, cel mai important lucru este că sunt aici, cu voi.
Ar fi trebuit să se mire de cât de politicos li se adresase, să
se ridice din scaunele lor şi ar fi trebuit să îl roage să-şi retragă cuvintele. Ceea ce spusese el ar fi trebuit să-i sperie 249
- AL ŞAPTELEA COPIL -
de moarte, dar, în schimb, îi primiseră răspunsul cu un oftat de uşurare, încât trei lumânări de pe tortul său se stinseră şi primele treizeci de secunde ale noii sale vieţi au fost învăluite într-o vrajă ciudată.
Curgeau lacrimi, dar numai lacrimi de uşurare. Chiar şi comandantul de pe turela aflată departe părea agitat, iar Peter demonstrase, pentru prima dată în public, cât de bine se pricepea să empatizeze cu ceea ce simţeau alţii şi adaptarea sa completă la speranţele şi aşteptările lor.
Fără măcar să simtă ceva.
