Knud Tåsing avea un unchi pe insula Ærø, unde putea locui, până la o notificare ulterioară. În noaptea plecării lui Knud, Peter visase că directorul Nordal stătea lângă patul lui şi se apleca peste el, cu respiraţia grea. Din mâneci îi ieşeau ramuri lungi, iar respiraţia îi mirosea a mucegai, ploaie şi frunze putrezite (nu se simţise mai bine în lunile de după
moartea lui). În dimineaţa următoare, Peter îşi ascunsese pijamalele adânc în dulap, astfel că mama sa nu simţise duhoarea.
252
- ERIK VALEUR -
În acele zile se maturizase în sfârşit şi porni pe calea care avea să îl aducă în cele din urmă la etajul al şaselea din palatul televiziunii, din Roskilde.
Stătea cu ochii închişi la fereastra panoramică şi îl vedea pe bărbatul adult în faţa lui: Knud Mylius Tåsing – numit după bărbaţii care înfruntaseră noaptea polară şi pieriseră în ea. Din cine ştie ce motiv ciudat, cei doi băieţi se regăsiseră
după mai mult de treizeci de ani – pentru a rezolva o ghicitoare reprezentată de numele unui copil de care niciunul din ei nu auzise vreodată.
Îşi trecu încă o dată în revistă gândurile. În orice caz, scrisoarea anonimă le fusese adresată lui, lui Orla Berntsen şi lui Asger Christoffersen – şi, probabil, celorlalţi doi băieţi care se aflaseră în acea perioadă în Camera sugarilor, conform explicaţiei fotografiei din vechea revistă, de Crăciun, în anul 1961. Expeditorul anonim, care îi găsise acum ca adulţi, părea a fi de părere că unul dintre aceşti băieţi era John Bjergstrand. Scrisoarea nu era altceva decât o simplă
îndemnare la explorarea trecutului. Destinatarul care nu îşi putea găsi părinţii biologici trebuie să fi fost un băiat misterios, de care era interesat expeditorul.
Peter Trøst nu era un bărbat curajos şi, dacă nu ar fi fost Knud, el cu siguranţă nu ar fi urmărit problema. Magna trebuia să fie cheia. Magna, care de teamă se dăduse la fund şi nu dorea să vorbească cu nimeni. Trebuie să fi fost martorii din acea vreme – asistente medicale, bone, moaşe, asistente sociale, iar Knud Tåsing îi va găsi, fără îndoială, unul după altul, pentru că moştenise încăpăţânarea tatălui său.
Gândul la vila mare, cafenie îi făcea pielea de găină pe braţe şi pe spate. Poate că era numai vântul care bătea dinspre fiord şi îi stârnise teama. Când vomitase în dumbravă, fără să ştie din ce motiv, văzuse şi el o formă, ca şi cameramanii, departe între fagi. Stătea acolo ghemuită şi părea să-l observe, înainte să dispară.
253
- AL ŞAPTELEA COPIL -
Îngerul păzitor de la Kongslund, îi şoptise cineva în visele sale. Asta era absurd.
Îşi lăsă privirea să rătăcească peste localităţile care se ridicau din verdele peisajului din depărtare. Aveau nişte nume atât de ciudate… Bineînţeles că nu era normal… Se gândi la toate nopţile în care îşi ascunsese mâinile sub pătură, la întuneric, pentru ca nimeni să nu afle ce făcuse în acea noapte, la şcoala privată. Mirosul de mucegai şi de putrefacţie şi silueta directorului Nordal în lumina lunii, care pătrundea prin luminator.
Îl avea pe acest om pe conştiinţă.
254
- ERIK VALEUR -
15
SECRETUL
12 MAI 2008
Magna susţinuse întotdeauna inevitabilul, pacea şi faţadaexterioară. Asta aveau să spună toate colegele ei de laProtecţia copilului din Copenhaga, în ziua morţii ei.
Când aşteptam oaspeţi, eu, chiar şi ca adult, eram lângă eaşi sortam florile puse în găleţi şi în vase, întinzându-şi tulpinileverzi şi lungi, pe care le puneam ferm una lângă alta pe masadin bucătărie şi le aranjam, înainte de a le pune în glastre.
Apoi duceam glastrele în anexă, în camera de joacă, în cameradin turn şi în Camera sugarilor în care, în timpul celorpatruzeci de ani petrecuţi de ea ca directoare a căminului,nimeni nu văzuse nici măcar o plantă uscată sau ofilită.
Toată lumea care o cunoştea pe mama mea adoptivă ar fifost de acord că, sub îngrijirea ei, nici plantele şi nici oameniinu se ofileau.
— Copii de sertar, spuse femeia cu vocea bătrână, metalică, iar tonul ei interzicea orice contrazicere.
Dar de ce să o contrazică cei doi oameni de presă? Ei nici măcar nu ştiau ce înseamnă cuvântul.
— I-am numit copii de sertar.
Cele două doamne mai în vârstă se instalaseră confortabil în fotoliile cu tapiţerie înflorată. Aveau în jur de 70-75 de ani şi, astfel, fuseseră martore ale perioadei de glorie a valului danez de adopţii.
— În anii ’60 nu veneau multe ordine în această privinţă, spuse femeia mai în vârstă. Dar în anii ’50 încă existau copiii de sertar despre care am vorbit. Femeile tinere se putea duce la Rigshospital, sub protecţia nopţii şi îşi aşezau nou născuţii nedoriţi într-un articol mare de mobilier, pe care noi îl puseserăm acolo.
255
- AL ŞAPTELEA COPIL -
— Un fel de comodă, completă cea mai tânără, cu un ton ciudat de mulţumit. Cu sertare spaţioase, largi.
— Da, spuse cea mai în vârstă. Ele năşteau în altă parte, îşi aduceau copiii aici şi îi puneau într-un sertar. Până când s-a renunţat la acest sistem.
Cele două lucraseră în aceste decenii ca asistente sociale la Protecţia copilului, acolo unde zeci de mii de mame daneze, bătute de soartă şi copiii lor nedoriţi găseau ajutor.
Armate întregi de medici şi funcţionari supravegheau un număr imens de adopţii, cât puteau ei de atent.
În 1961, cele două femei avuseseră grijă de tinerele fete singure, care îşi aduceau copiii pe lume în aripa B a maternităţii din Rigshospital.
— Mii de copii au fost daţi spre adopţie. Şi noi am căutat cele mai bune cămine şi familii pentru ei.
— După ce se închidea uşa, mama naturală nu mai avea nicio şansă să intre în contact cu copilul ei, spuse femeia mai în vârstă, pe tonul ei ciudat de mulţumit.
— La acea vreme nu existau nici anticoncepţionale, nici diafragmă şi o fată nu îşi putea implanta steriletul decât cu permisiunea părinţilor. Mamele care se hotărau să renunţe la copiii lor – cred că pot spune asta cu siguranţă – nu puteau uita niciodată, chiar dacă mai mult ca sigur încercau să îşi scoată amintirea din memorie.
